Dacă tot nu am alergat de vreo două luni, aparent nici nu am scris de o perioadă similară. Aparent pofta de scris și alergatul sunt într-o relație cu destul strânsă pentru mine. Așa că dacă tot încep încet, încet (literlamente) să alerg, am zis să scriu puțin și aici. Nu despre alergat de data asta.
Cât de des vă amintiți de copilărie? Și ce anume din copilărie vă vine cel mai mult în minte sau creează cele mai puternice sentimente pentru voi?
În cazul meu, cele mai fericite momente sunt direct legate de perioada petrecută la bunică-mea – sigur una dintre cele mai bune și frumoase persoane pe care le-am întâlnit și le voi întâlni vreodată. De mic copil, am fost dus, ca mulți alții din generația noastră, acasă la bunici, tocmai ca părinții să “respire” și ei. În cazul meu, eu ajungeam într-un loc unde mă aștepta cineva care îmi oferea o iubire cum rar găsim în viață – anume necondiționată. Era buni, care deși bătrânică, făcea mult mai multă muncă fizică decât fac eu acum (alergările lungi sunt floare la ureche pe lângă o zi la țară).
Din luna iunie până în luna septembrie, eu eram transferat într-o total altă lume față de rutina de la oraș. De la zgomot de mașini, televizoare, vecini zgomotoși, școală și rutină, ajungeam să dau de un loc extrem de liniștit, cu multă iarbă verde, animale, gradină, copaci, copii puri, care apreciau viața de zi cu zi, fără a se gândi la ce le lipsește ci mai degrabă la ce au. Aș fi vrut să zic că am învățat multe din asta, dar de ce să mint? Eram mic, nu știam de introspecții și apreciat neapărat ce aveam, ci pur și simplu mă bucuram de ce fac. Și cred că e suficient, nu are rost să mă agit că putea fi diferit, sigur și experiențele acelea m-au format într-un fel. Poate datorită acestui trecut am poftă de a avea o grădină mare sau a mă muta în munți cândva.
Dar de unde lichiu cu varză? Mai stați puțin cu mine, imaginați-vă că m-ați întrebat de ce îmi e dor și eu încep un monolog.
Zilele petrecute la țară, pe cât de puține lucruri ar părea din afară că ai putea face ca copil (am făcut liceu sportiv, faptul că știu că asta e cacofonie, deja e mult lucru), opusul era valabil. Ce făceam eu? Hai să vedem:
- Trezit dimineața, mâncat boierește cu legume culese din grădină, caș de la vecini, pe care după o perioadă îl frământam în brânză de burduf. Asta după ce tăiam porțiunile din care a mușcat vreo pisică în prealabil.
- Ieșit cu gașca, sau brigada cum zic tinerii de acum la un clasic fotbal (apropo, scorul era clar irelevant, fix precum porțile care aveau o înălțime extrem de subiectivă – cine striga tare), care putea dura între 30 minute și 6 ore. Oricum la fel de neobosiți eram. În fereastra asta eram chemați și să mâncăm, unde în timp ce buni termina de făcut mămăliga și tocana de ceapă, eu eram responsabil cu curățatul făcălețului (aici Beatrice mi-a suflat, că uitasem cum se numește). Eram mândru, ajutam.
- O tură bună de somn de după-masă, pe care culmea îl apreciam și mă bucuram de el. Tot timpul după ce mă trezeam din el eram bezmetic, parcă pierdusem zile, nu doar 1-2 ore.
- Antrenament de forță mai apoi, care consta în scos apă din fântână. Aș putea zice că găleata era de 10 litri, dar cred că nu vă mint doar pe voi, ci și pe mine. Sau câteodată dată sfrânit (sau cum naiba se scrie) la porumb. Ioi fain era. Shony, dacă citești, mai știi cum răspundeai când te întreba lumea ce faci? “Oare fix Ia uite, sfraniesc”?
- Mers pe la vecini care aveau vârstă similară, unde ne uitam la televizor sau mulgeam vaci, mâncam (deși buni zicea ca nu am voie, că ce or crede oamenii ăia? Că nu avem mâncare acasă?) sau scoteam iar mingea de fotbal și o băteam.
- Stat în casă și pus lemne în sobă să avem cald peste noapte.
- Somn și vine mâine care va fi ca azi, ca ieri, ca toată vara.
Însă, ce m-a făcut să scriu asta? Un scurt dialog, unde ziceam de lichiu cu varză unei colege. Și mi-am amintit ce urmă a lăsat acel lichiu cu varză asupra mea. Modul în care mă trezeam dimineața, fugeam repede în spatele casei unde era Buni, care probabil era trează dinainte să merg eu la somn, care cocea pâini și celebrul lichiu cu varză sau branză (dar cel cu varză era pe locul unu, doi și trei pentru mine). E prima amintire, chit că am și altele cu ea, asta m-a marcat cel mai tare pozitiv. Grija ei față de mine, acolo chiar simțeam că se punea iubire în mâncare, chit că greu avea loc de varză.
Buni, pentru mine acum ca și adult, vine de la om bun. Cred că se potrivește acest apelativ mai mult decât orice. Nu vreau să zic că nu am apreciat-o când era în viață, pentru că am făcut-o așa cum știam eu la vârsta respectivă. Știu doar că acum îi apreciez amintirea înzecit și aș da multe pentru a mă mai trezi la țară, a ieși în curte, fugi repede în spate și să văd cum îmi zice să bat pâinea, sa mănânc coaja și să îmi scoată un lichiu cu varză multă pe o cârpă, lichiu pe care îl mâncam mereu mult prea fierbinte, însă ați fi făcut la fel. Nu era despre lichiu, era despre ea și ce însemna acel lichiu.
