Momentan, nu voi scrie despre retrospectiva lui Aprilie, deoarece după Istria nu cred că am alergat mai deloc (nu că nu aș fi vrut), ci maxim ieșit cu bicicleta de câteva ori și aia e. Voi povesti, probabil, despre procesul de recuperare altadată.
Acum aș vrea să povestesc puțin despre o istorie mai puțin cunoscută de către cei prezenți – anume despre anii în care jucam handbal… profesionist, la nivel de juniori.
Vreau doar să menționez că eu sunt născut și crescut în Sighișoara până când am plecat/venit la facultate în Cluj.
Nu cred că are rost să povestesc despre cum de mic eram mare sportiv, deoarece ar fi ironic, pentru că eram mic. “Haha, Doru, cu așa umor, mare lucru că ai urmărit sportul.” Precum ziceam (greu mi-a fost să nu încep cu deci), merg direct la primele mele tangențe cu handbalul – anume în clasa a doua, când o antrenoare de handbal, mergea la fiecare școală din oraș pentru a încerca să aducă copii la handbal și să îi ajute să se formeze în sportul acesta. Eu am fost foarte ușor de cucerit, precum știe și Beatrice, și am fost printre primii care s-au dus cu extrem de mare drag la acest handbal. Nu înțelegeam eu ce caută mingea în mână deși nu joc în poartă și cum adică pot face doar trei pași consecutivi cu ea în mână înainte să o bat de podea, de ce trebuie să arunc la poartă de la maxim 6 metri distanță și nu mă pot duce cu dânsa până în poartă. Am învățat pe parcurs, că m-a prins microbul, cum se zice în sport, de parcă sportul e mare știință aparte.
Bun, mă duceam eu acolo aproape zilnic (cred, vă dați seama că deseori uit ce am făcut zilele trecute, iar eu acum scriu chestii care s-au întâmplat sau nu acum 20-25 ani). Îmi plăcea extrem de mult, mă duceam la un moment dat chiar cu câteva ore înainte de început, doar să arunc la poartă, pentru că aceea era distracția mea (spre deosebire de a naviga pe reddit acum). Începusem să leg și prietenii cu câțiva coechipieri și chiar să avem și meciuri (!) cu alte echipe. Sper din suflet că nu vă așteptați la rezultate. Îmi aduc aminte doar că Adi, care acum joacă în Liga I ca portar, era atunci pivot că era mare și… mare și pe lateral.
Îmi aduc aminte de antrenoare pentru că:
- Că în loc de minge, zicea varză. “Prinde varza aia odată!“
- Că in tinerețe a fost portar la națională la juniori.
- Că mânca mereu Bake Rolls.
Înaintând puțin 2-3 ani, am ajuns să unim echipele, anume echipa din care făceam și eu parte, care se situa în centru, cu echipa din era să zic Nord, dar habar nu am, deci din susul orașului cum te uiți la el din jos. Aici s-a născut, să zic așa, prima versiune a noastră, a acelor care ne-am format un grup extrem de strâns și am legat prietenii în care am încredere și acum, chiar dacă nu vorbim atât de des.
Aș povesti multe întâmplări, însă vreau să înșir doar unele:
- Cum erau deseori botezurile (prosoape peste pielea goală, care nu erau date ușor).
- Cum în deplasări puteai sau nu să te trezești cu pastă de dinți în urechi.
- Cum alergam și cântam un cântec pe care nu l-aș da pe post acum.
- Cum am câștigat meciuri grele, dar am pierdut și meciuri care trebuiau câștigate.
Legat de ultimul punct, să povestesc o pățanie – aveam un adversar extrem de bun, Bistrița, care aveau doi jucători de 1.95, respectiv 1.96. Eu am 1.80 când sar rapid și 1.75 când nu mint. Na, vă dați seama și voi că nu luptam cu aceleași arme. În fine, să ies de sub umbra amintirii (și a lor, că așa simțeam pe teren când mă apropiam, de parcă mă duc să stau la umbră), am avut turneu desfășurat acasă, în Sighișoara. Am reușit să îi batem (!), mare fericire, sala plină, plângeau jurnaliști, Eurosport Sate transmiteau la minim 50 oameni și așa mai departe. Bun, aveam încă un meci după-masa, cu Alba Iulia, pe care îi cam băteam. Ce am zis? Să mergem să celebrăm! Și am mers, nenică, am luat ciocolată, jeleuri, sucuri, nebunii. Ne-am îndopat fericiți și ne-am întors la sala plină de oameni, căldura mare, noi trăiam pe bucuria victoriei anterioare în fața celor înalți și am intrat pe teren foarte porniți, cu o încredere enormă în noi, mai ales că era șansa să câștigăm turneul cu o victorie. A fost un meci impresionant, țin minte că îmi rodeam unghiile pe teren în anumite momente, era genul de meci din care voiai să faci parte, nu doar să auzi povești despre el. Vine și fluierul final – am pierdut. Ni s-a făcut rău de la atâta zahăr și ne-a pus glicemia în cap.
Dar da, aș putea povesti multe alte momente, rezultate, experiențe frumoase și nu numai, trofee, greutăți, reușite, însă tot ceea ce a rămas cu mine acum? Sunt oamenii, amintirea lor, experiențele cu ei și tot ce am împărțit în acei 11 ani în care am practicat același sport, dar și viață. Au făcut parte din viața mea, însă vor fi mereu parte din mine. M-am format ca persoană cu ajutorul lor și asta nu va șterge timpul niciodată.
De ce am scris asta? După 15 ani, ne vedem cu toții cu ocazia unui turneu de handbal. Unde? Cu zâmbet pe față scriu că în Sighișoara. Așadar, oameni buni, în perioada 30 mai – 31 mai (acum ni), vom intra iar pe teren împreună, după 15 ani. Mulți schimbați total, cu copii, cu parteneri de viață, cu trăiri care i-au marcat, cu probleme, cu zâmbete noi, prieteni noi și multe experiențe adunate. Dar când vom lua varza în mână și începem să dăm drumul la joc, vom fi iar noi, cei din generală, din liceu, care ne vom juca și atât. Vom fi copiii trecutului în prezent.
Să explic puțin cum e handbalul. Sunt 7 jucători pe teren în fiecare echipă, un portar, două extreme care joacă în tușă (foarte larg, de obicei oameni foarte rapizi și fâșneți), 2 interi (masivi, puternici și buni aruncători), un pivot (masiv, masiv și masiv), un coordonator de joc (practic fâsneț, dar nu ca o extremă, puternic, dar nu ca un inter, însă ar trebui să compenseze prin așa zisa știință a jocului). Aaaașa, na, iar de aici încep tacticile, deoarece scopul fiecărei echipe e să marcheze multe goluri celeilalte și să ia cât mai puține în același timp. Nu mai dezvolt cu faze de joc și așa mai departe, că deja eu mă pierd.
