Mă uitam acum pe Strava la oameni ce au alergat ieri la Urme pe Play la campionatul național de maraton și la restul probelor. În timp ce făceam asta i-am scris lui Cipri că regret mult cursa de la Istria. Asta în timp ce el îmi explică cum își calculează GAP-ul la alergări și cum își face planul alergărilor/curselor. Nu se mai aplică că de atunci a mai trecut o săptămână și eu doar atât scrisesem.
Mi-e nițel greu să scriu despre cursa mea în sine, deoarece încă am o urmă de regret după dânsa. Un ultra se poate compara cu o relație trecătoare, în care, deși se termină relativ repede în termeni de iubire, ea dăinuește mult în timp de emoție trăită. Aș explora ideea asta, însă poate ar fi bine să scriu separat.
Dacă nu mă înșel, am scris că acest concurs a fost poate primul pentru care m-am pregătit așa de mult și în care m-am aruncat la înaintare și cu nișcaiva investiție emoțională. Ceea ce, n-are rost să mă ascund după deget, venea și cu o ușoară presiune intrinsecă de a nu o da în baltă – anume să nu îmi iasă. A-mi ieși, în cazul acesta, însemna să termin într-un timp bun, nu să câștig sau ceva de genul, deoarece este o competiție mare, la nivel internațional și eu sunt din Sighișoara.
Așadar nu o să scriu prea mult despre zilele anterioare cursei, ci o să îmi las unele din gândurile pe care le-am avut în cursă, dar și după.
Cursa începe la ora 17, deci timp berechet de mâncat mic dejun, brunch (pentru cei ce știu cum se practică asta, deci nu s-a aplicat la mine), dar chiar și un prânz înainte de cursă; ceea ce e ciudat, că după astfel de desfătări culinare, parcă fix de alergat 170 km cu 7000m ai poftă. Dar da, am mâncat bine toată ziua, deoarece ar fi urmat vreo 20-24-30 ore (depinde de cum ar fi mers) în care mare șanse să fi mâncat/băut? doar geluri, fără a mă înfrupta din mâncarea solidă găsită pe la puncte sau primită de la susținători/localnici/primari.
Ajungem la start (de 2 ori era să scriu finish), unde pierdem niște vreme și ne pregătim să ne punem la start. Vorbesc la plural aici, deoarece am împărțit acest timp cu Oana – care era la aceeași cursă – și Beatrice și Cristi care aveau curse în zilele viitoare, însă erau suportul nostru moral, emoțional dar și fizic în perioada ce urma. Ne-am pus la start, fiecare cu timpul lui setat pe care speram să îl depășim, nu să ne înfrângă el. Cu zile în urmă discutaserăm despre faptul ca eu voiam sub 24 ore, însă ea m-a pleznit cu un sub 20 (asta încredere în sinea altcuiva), făcându-mi și plan. Eu am zis că, fie, o ascult, însă îmi las și planul inițial de sub 24h să fie mulțumitor, sub 22h să fie extrem de bine și sub 20 să încep să mă ciupesc și poate mă arunc și la niște acatiste.
Îmi arată ceasul unde are pulsul, îi văd și simt emoțiile; ascultăm cum se crează o atmosferă tot mai apăsătoare, dar în același timp și extrem de hrănitoare. Se aude 10, 9, 8… 3, 2,1 și start. Un val de alergători care vor alerga același traseu, dar vor vâna diferiți demoni pentru multe ore, poate chiar zile din acest moment. E un moment frumos, care mă face să pornesc zâmbind, simțind și acea reușită de a fi la start, dar totuși și un fel de împlinire pentru tot ceea ce am făcut în ultimul timp.
Ca o paranteză, vreau doar să recunosc că am primit multiple mesaje de încurajare – de la prieteni și colegi – care au fost destul de emoționante. A fost ciudat să văd că lumea mă va urmări pe traseu, deși sunt doar un amator care aleargă mult și atât. Dar fiecare cu păcatele lui. Vreau să vă mulțumesc enorm, să știți că m-au ajutat enorm și au fost momente în care ele m-au împins cate un kilometru în față. Închid paranteza momentan.
Traseul era destul de alergabil în teorie, mai ales că multă parte din diferența de nivel se făcea în prima parte a traseului, anume până la km50, iar suplimentar până la km100, urmând ca până la km170 să fie mult mai alergabil dpdv al traseului, însă nu și al căldurii. Am început într-o urcare ușoară pe asfalt, alergând într-o cetate, unde alergam doar din adrenalină, urmând vreo 4km de coborâre destul de… alergabilă, însă cu obstacolele ei. Totuși, eram sute de oameni la start, și chiar dacă eram în primii 20-30, tot era aglomerat, iar prima parte a coborârii era mai înghesuită.
Mergea bine totul, doar faptul că începea să mă deranjeze anumite accidentări pe care le aveam de câteva luni – anumite ceva tendinite și bursite la ambele glezne, dar și o fasceită plantară la călcâiul stâng. Cumva, după km 3-4, știam că nu am cum să duc la final această cursă, deoarece durerea pe care o simțeam, putea doar să crească în intensitate. Dar, “călit” fiind, am zis că mă duc mai departe și dacă se menține așa, o pot duce la final, deoarece simțeam că intră la categoria “jenă”. Ajung la primul punct de control, după 15km cu vreo 500m diferență în vreo 1h22m și văd fețe cunoscute pe acolo (foarte importante diacriticile), dar și aud din spate “hai Dorin” – era Oana, care ținea foarte aproape, ceea ce însemna că se simte bine. Pun apă în flaskuri și mă pornesc înspre punctul 2 de control, unde eram așteptat de Beatrice și Cristi (șanse mari ca el, totuși, să o aștepte mai mult pe Oana).
Pornesc de la punct, mă duc înspre prima urcare mai sănătoasă, unde dpdv fizic (separând durerile din glezne) mă simt extrem de bine și simt că duc ritmul foarte constant. Aici chiar am depășit câțiva concurenți, fiind depășit și eu la rândul meu. Era un du-te vino destul de amuzant, însă era normal în acest punct al cursei, deoarece toți eram destul de “proaspeți” și fiecare având avantajele lui. Avantajul meu fiind ca eram prost, continuând cu dureri. Am început să urcăm nițel mai abrubt, lumea pe străzi încurajându-ne, fără a ne cunoaște. Vine și o coborâre destul de tehnică aș zice, unde mă aflam într-un grup de vreo 4-6 alergători care țineam același ritm, schimbându-ne între noi tacit să ducem fiecare “trena”.
Vine și lăsarea serii și noi încă alergam nestingheriți fără a ne aprinde frontalele, dar odată ce unul dintre noi și-a dat seama că nu e ok să alergi la ritmul acela și pe astfel de teren fără lumină și și-a aprins frontala, hop și restul (inclusiv eu) am aprins frontalele. Ne apropiem de următorul punct – în care menționam că aveam asistență, însă cu 3-4km înainte vine o coborâre destul de abrubtă și foarte tehnică, chiar mirându-mă când mă uit pe ceas că aveam pace de 6-7, deoarece erau multe pietre/stânci și serpentinte. Încep să simt durerile tot mai tare, făcându-mă să încetinesc nițel. Ajung întru-un orășel unde aplauda lumea pe parcurs pe fiecare participant, ei stând și luând cina, noi alergând deja 35km și mai având încă 135. Dar aici vreau să las ironia la o parte și să mulțumesc sincer fiecărui om care aruncă orice cuvânt de încurajare cand vede participanți. Contează enorm.
Ajung la punct, mă întâlnesc cu Beatrice și Cristi și iau apă și geluri, dar le și zic că nu voi termina cursa. Durerea era tot mai prezentă și nu puteam alerga nici pe plat, nici pe urcări și nici pe coborâri, deci nu simțeam că aș putea menaja cumva durerile în vreo parte a traseului. Ei mă încurajează și mă pornesc, totuși, pe următoarea parte a traseului, unde urma cea mai dură urcare, unde aveam de urcat vreo 1400m în 10km și dupaia coborâre spre următorul punct de la km50, unde aveam iar suport prin Cristi.
Încep urcarea pe întuneric și zâmbind, dau palma cu un copil care aștepta cu familia să încurajeze bezmeticii care se angajează să participe la acest sport. A fost emoționant, sincer, deoarece un astfel de moment îți dă un boost greu de reprodus sau povestit dacă nu a fost simțit pe propria piele. Începe să fie tot mai abrupt, însă deși simt că urc bine, simt și durerile tot mai tare, ajungând ca la un moment dat să simt că nu mai pot călca cam pe niciun picior. Strâng din dinți, calculez cât de fezabil e să duc la final toată cursa cu astfel de dureri, însă cu fiecare pas, simțeam câte o străfulgerare de durere, care îmi zicea că orice calcul fac, să mă bucur dacă ajung singur la următorul punct de control. Îmi zic ceva ce probabil am învățat din alte concursuri pe care nu le-am abandonat – nu fi prost, nu ai cum, doar faci mai rău. Și, sincer să fiu cu mine, nu cred că puteam, deoarece e greu să alergi, când nu poți să calci. Așa că pun pauză în capul meu, îi las mesaj lui Beatrice că încerc să ajung la următorul punct și mă retrag acolo, deoarece nu pot continua.
În momentul acela, mi-am acceptat condiția și am zis că o iau foarte ușor înspre final. M-am oprit des, am lăcrimat de dezamăgire și durere, dar am și încurajat oamenii care mă depășeau. După urcarea care m-a dus într-un punct în care vedeam un oraș superb inundat de noapte, dar care răspundea cu felinare și becuri, am început să cobor înspre punct cu dureri foarte mari, deoarece era și mai crunt să calc pe coborâre.
Ajung și mă întâlnesc cu Cristi, care mă încurajează să stau puțin și să regândesc decizia de a abandona. Însă știam că nu mai pot continua, oricât mi-aș fi dorit. Chiar și organizatorii mi-au zis dacă vreau doctor, dar am zis că nu vreau să maschez durerea, doar să mă târâi din punct în punct, mai ales dacă e accidentare și nu doar jenă musculară. Dacă ar fi fost în siguranță pentru mine să continui, aș fi terminat și la pas, dar durerea era cruntă. Am cerut să fiu scos din concurs și l-am rugat pe Cristi să mă ducă acasă. M-a ajutat cu asta și pe tot drumul (12-1 dimineața), deși foarte obosit, a știut să fie lângă mine și să-mi frâneze supărarea și eu cred că nici nu știe cât m-a ajutat prin modul în care a fost lângă mine.
Pe drum am primit multe mesaje de încurajare, cu Raul chiar am stat la povești și simțeam cum încerca să-mi reducă din dezamăgire și pentru asta îi mulțumesc. Și le mulțumesc tuturor enorm celor care m-au consolat după.
Da, sunt extrem de dezamăgit de cum s-a desfășurat cursa și experiența. E vina mea pe deplin. Și nu pentru că am abandonat, că aia am ajuns să realizez chiar repede că a fost decizia corectă. Ci la faptul că am ignorat accidentările/durerile și orice disconfort pe care le simțeam de atâta timp. Asta doare, faptul că am făcut ceea ce nu aș recomanda nimănui, anume să ignore dureri și să se antreneze în continuare, că aia contează. Nu, ce contează e să ne bucurăm de alergare – să ajungem la start – să ajungem la start sănătoși – să ajungem la start sănătoși și antrenați. Niciodată în altă ordine.
Am fost trist multă vreme în timpul cursei, am fost trist toată luna aprilie și probabil voi fi trist deseori din cauza asta, însă ce pot să mai fac acum? Să învăț din asta și aia e.
Nu are rost să mă gândesc la ce ar fi fost, chit că mă simțeam chiar bine din celelalte puncte de vedere, deoarece e irelavant. Vreau doar să am grijă de mine. Însă nu pot minți și să zic că nu îmi trec prin cap, dar mereu aceste gânduri sunt înlăturate de faptul că am luat decizia matură și reală.
Poate la anul revanșa. Am văzut că funcționează și e încurajator.
