Auzisem o vorbă într-un podcast cum că “pressure is for tyres”. Dacă mă gândesc la ea într-un mod superficial, e amuzantă și fals încurajatoare într-un mediu sportiv aș zice.
Însă, aș vrea să povestesc nițel despre cum am gestionat eu prost presiunea și cum aceasta face fix ce îi zice definiția – anume îngreunează. Am ținut o prezentare la lucru despre alergat, ce înseamnă pentru mine, cum gestionez pasiunea/hobby-ul/viciul acesta și o mențiune pe care vreau o aduc și aici e că foarte multe am învățat din nereușite, în special abandonul de la Istria. Însă nu atât abandonul, ci tot ce a dus la el – “procesul amânării durerilor”.
Ca paranteză vreau să zic ca tind să zic mereu despre mine că nu sunt prea competitiv, mai ales cu alții, că doar am făcut handbal atâția ani și am lăsat stresul ăla pe teren. E adevărat, chiar așa simt, însă nu pot nega că am o competiție cu mine însumi, unde îmi setez anumite obiective, pe care dacă le ating sunt cvasi-mulțumit, însă dacă nu sunt aproape de ele, cade cerul în cap. Similar cu sentimentele pozitive versus negative și impactul lor, nu?
Am încheiat paranteza și revin la procesul “drumul către Istria“. Mna, se zice în alergat că ai curse A, B și C – anume cele importante, mai puțin importante și așa zisele curse de antrenament. Nu pot zice că sunt elită să mă situez aici, însă da, anumite curse sunt mai importante decât altele, iar la mine Istria a fost cea mai importantă anul acesta, fiind A+, deoarece știam că pot avea un rezultat fain (anume un timp bun). Problema sau problemele au început în momentul în care am și conștientizat asta și am început să iau totul mai în serios – antrenamentele, poate chiar și nutriția și să mă auto-depășesc, tocmai pentru ca nu cumvă să eșuez (în fața cui? exact, doar a mea, că absolut nimeni nu punea presiune pe mine, ci dimpotrivă).
Plan de antrenament foarte bun, volum mare de alergare, viteză, antrenamente de pante, stretching, toate nebuniile. Însă eu eram accidentat aparent de câțiva ani și resimțeam dureri pe care ajungeam să le ignor conștient, deoarece nu voiam să fiu deviat de la acest “drum către Istria”. Erau zile în care alergam cu dureri de 7/10 sau 8/10 doar pentru că eram speriat să nu pierd acele antrenamente, pe când cea mai corectă decizie pe care o puteam lua e să mă dau în spate vreo 2-3 săptămâni, să mă apuc de fizioterapie și kinetoterapie și sa reduc volumul. Da, șanse să fi ajuns la concurs mai neantrenat, dar să mă pot bucura de el și să îl alerg până la capăt. Pentru că se pare că am uitat ca la un concurs (mai ales de ultra) – primul și cel mai important obiectiv e să mă bucur de cursă și să o termin.
Și da, am simțit puțină presiune la linia de start, dar nu am simțit presiunea rezultatului, deoarece cum ziceam și în postările anterioare, undeva în subconștient știam că nu am cum să termin cursa din cauza durerilor, deoarece am greșit modul în care am abordat pregătirea pentru ea. Am fost prea agitat să mă antrenez mult, nu să mă pregătesc conform a ceea ce îmi zice corpul. A fost un lung drum în care am ignorat faptul că m-am auto-copleșit cu nevoia de a reuși, la concurs ajungând să șchiopătez – literalmente.
Greșeli aici? Faptul că nu am luat pauze mai des, că nu m-am dus la alte concursuri să scot din sistem pofta de a alerga competitiv sau să iau pulsul competiției, faptul că am pus toate fructele într-un coș și că am deviat de la “hai să mă distrez” la “trebuie să scot un timp bun“. În loc să mă bucur de cursă, i-am dat gratuit o importanță mult prea mare și în loc să duc eu cursa, m-a dus ea pe mine. Și nu într-un loc prea bun.
Poate nu prea are logică sau cursivitate ce am scris, dar zilele astea mi-am dat seama că da, tind să nu mai pun presiune pe mine, ci să mă bucur de faptul că am revenit la alergat, că iau pauze când am zile proaste sau să nu trag când simt că nu merge. Poate am scris și pentru că e o presiune enormă în social media acum ca toată lumea să facă ultramaratoane, să alerge cât mai repede și mai mult. Nu recomand, aș recomanda să alerge fiecare ce îi place, cât îi place și dacă îi place. E hobby până la urmă, nu e (mereu) concurs.
E usor sa te lasi dus de val, cum ai zis si tu, mai ales daca esti prezent pe social media. Imi pare rau ai trecut prin durerile respective, partea buna e ca ti-ai revenit si ai dobandit cunostinte noi, care iti vor fi de folos si iti vor creiona si mai frumos viitorul.
Mersi fain, Alex! Sa ne vedem pe poteci candva!