Lavaredo 80k – partea fără alergare

Un vis devenit coșmar.

Nu, glumesc, nu a fost un coșmar, dar suna prea dramatic pentru a nu începe cu așa rezumat. “Click aici să vezi ce a pățit Doru în Italia.” probabil era luat deja.

Prima mea cursă din afară. Cu excepția celei de la Cugir – cum glumeam cu alții. Și ce cursă, una dintre cele mai mari și populare de pe planetă – Lavaredo Ultra Trail. Înscris chiar anul trecut și “aprobat” de noroc, deoarece înscrierea se face pe bază de tombolă. Mare bucurie atunci, că ce altfel să faci când afli că ți s-a aprobat un debit nerambursabil de vreo 170 euro + cheltuieli de cazare, deplasare și nutriție. Pentru că da, e normal să dai bani să – până la urmă – suferi.

Am așteptat enorm de mult cursa asta, fiind și principala de anul acesta, având o importanță similară cu Crosul Companiilor. Lăsând prostiile la o parte, m-am antrenat mult, am și dat ceva kg jos, chit că nu suficiente, deci cine mă cunoaște, știe că multe pungi de chipsuri și pernițe Viva au fost lăsate pe raft în acest proces.

Înainte cu vreo 2 săptămâni de cursă, am primit vestea cea mare – Beatrice își făcuse testul și era pozitiv. De covid. Mare spartan fiind, n-aveam cum să mă îmbolnăvesc… chiar atunci, ci după 2-3 zile, fac și eu testul și fiindcă eu eram la o probă mai lungă, am ieșit pozitiv și la covid, dar și la gripă. Au urmat vreo câteva zile nițel mai grele, în care am behăit la pat și am trecut prin stările alea clasice de gripă la puterea a a doua.

Trec și astea și ne lansăm înspre Italia, unde peisajele ne-au lăsat cu gura căscată. Gură în care au intrat feliile de pizza ca trenul în gară – nu la noi, că muream de foame cu așa întârzieri. Da, e adevărat ce se zice de Italia și anumite zone – peisajele și mâncarea sunt excelente și recomand cu mare drag. Chiar și prețurile sunt oneste, mâncând la restaurant cu prețuri de Cluj, poate chiar mai jos, deoarece multe produse (desert, cafele, apă etc.) sunt mai ieftine decât la noi.

Săptămâna de dinainte de concurs, emoții, forfotă mare prin stațiunea unde se ține concursul – deoarece acesta e efectiv un festival de alergare la care au participat nume mari precum Francesco Puppi, Courtney Dauwalter, Dorin Danciu, Luca del Potro, Toni Mccan, Nadir Maguet și mulți alții pe care nu îi mai enumăr acum, ci la alte articole unde nu prea am multe de zis.

Ziceam de săptămâna de dinainte de concurs în care se practică odihna, somnul, dar și mâncarea multă și bună. La mine, însă, a mai intervenit ceva – o anume peripeție cu o anumită cățelușă care a reușit să îmi sară pe ochi din greșeală și îmi zgârie corneea. Crunt, dureros, încețoșat. Dar atât despre ultimul sezon din Daredevil. Din nou, glumesc. A fost o noapte cruntă, în care ochiul s-a umflat foarte tare și durerea era extrem de mare. A doua zi dimineață arătam de parcă eram boxer, însă unul care nu prea simte gustul victoriei. Dus la farmacie, luat picături care – mai târziu aveam să aflu – șanse mari ca mai mult rău să fi făcut, deoarece nu prea vindecau, ci chiar încurcau puțin procesul de vindecare. Multe gânduri mi-au trecut prin cap noaptea aceea, unul predominant fiind prețul pe care aș putea să îl iau pe Rhea dacă o pun pe olx.

Vine și ziua de vineri, cea de dinaintea concursului și am zis că dacă sunt în zonă, să mă duc și la un spital. Unde asistentele făceau mișto de mine în italiană – însă noroc că știu câte ceva, că doar m-am uitat și eu la Inter când juca Chivu la ei. Practic ziceau ceva ce suna a: “ce naiba de câine e ăla de îți sare pe ochi?”. Mă și gândeam să le chem afară să îl vadă, dar am zis că nu de glume îmi arde. M-a văzut și doctorul, mi-a zis că picăturile pe care le iau “no good, but I give you good medicine”. Bineînțeles, nu m-am vindecat până a doua zi și a trebuit să alerg cu un ochi bun și unul care vedea foarte în ceață, dar măcar acum îl puteam deschide și nu mă mai săgeta durerea. Zici că eram Victor Ciorbea.

Nu vedeam bine alergarea de mâine, hehe.