Bucovina Ultra Rocks 100 mile – sau cum am făcut prima sută.

Bucovina Ultra Rocks, locul unde am făcut primul Everesting, unde am făcut primul meu ultramaraton, la proba de 88km, dar și primul concurs și ultra la care am urcat prima data pe un podium, anume locul trei la proba de 110km.

Așa că părea natural ca următoarea probă să fie cea puțin mai lungă, anume cea de 170km cu aproximativ 9000m diferență de nivel. Piece of cake cum ar zice francezul, însă poate piece of cake dacă ai 220kg și nu ai prea mâncat în ziua respectivă. În următoarele rânduri voi încerca să expun anumite experiențe, gânduri și petrecanii din ziua (zilele?) respective.

Așadar, încep cu… începutul, anume startul cursei. Eram, aparent, unul dintre favoriții cursei conform unui indice și am și reușit ca pe prima bucată să mă instalez în fruntea plutonului cu încă câțiva colegi de suferință. Nimic surprinzător la început, ceea ce e de bine, că deși e plictisitor pentru voi cititorii, pentru mine ca alergător a fost bine. Doar o mică pierdere după km 5, dar asta doar ne pregătea pentru ce urma. O bucată mare din prima porțiune era o urcare până spre Rarău, iar aici am și reușit sa ajung primul, punând o diferență extrem de considerabilă față de Oana și Cosmin – anume 2 minute, practic cât îți ia să strănuți de două ori când nu îți prea vine. Irelevant, însă clar toată lumea știe că m-am dus așa în față nu că-s bun, dar voiam să vină cameramanul cu mine, să apar și eu pe internet și la televiziunea din Florești, poate poate primesc cheia satului cândva.

Mai povesteam cu băiatul de filma, mai schimbam păreri, dar mai apoi când a venit o coborâre mai tehnică, m-a părăsit zicând ca el nu e plătit pentru așa ceva și că la anul preferă să filmeze concursuri ce se țin pe pistă. Nu e bai, știu coborârea, deci mă pierd doar o dată și cobor frumos spre primul punct unde mă aștepta Beatrice. Aici fiind o coborâre lungă si faină, am zis să mă bucur de natură, deci mi-am pus muzică în căști si am început să cânt și eu. Apropo, toată cursa am ascultat doar două melodii pe repeat. În timpul asta, m-au prins și Oana cu Cosmin, iar de aici am început să urcăm tustrei spre Pietrosul Bistriței.

Cei care au mai fost la concursul acesta si au urcat porțiunea aceasta, știu despre ce vorbesc. Cei care nu, aș putea să zic că e ca și cum ai încerca să urci pe o scară rulantă de la mall, dar pe partea pe care cobori sau ca și cum ai alerga pe bandă cu orele. Simți ca nu avansezi cumva, deși e clar că mergi (foarte bine ales cuvântul) înspre vârf. Însă nu e nici o problemă, deoarece timp aveam, berechet chiar. Ajungem sus pe creastă, facem niște poze, o câmpenească unde ne împărțim apa și pastilele cu sare si îi dăm bice mai departe.

Urmează un traseu pe care nu am mai fost, iar aici se întâmplă ceva de menționat. Oana se lovește prima dată în viața ei de crampe. A fost… interesant. Cred că pentru Oana a fost fix ca atunci când te muți la facultate și vine prima factură de la gaz iarna. Te ia cu frisoane și zici că nu există așa ceva. Dar a fost în regulă, eu făcând facultate cu specialitate de finanțe bănci, știam clar ce să fac în astfel de momente, așa că a trecut peste după ce i-am zis că se poate și mai rău și că avem șanse să crească TVA-ul și am mers mai departe.

A urmat o porțiune foarte alergabilă, unde am luat-o puțin în față și l-am prins pe Cosmin, ca mai apoi să ajungem la primul drop bag, la km 59, unde mă aștepta din nou Beatrice, ceea ce mă face mereu să zâmbesc și să îmi reamintesc ca absolut niciodată nu alerg singur. Până la punct, însă, primesc mesaj că trecem pe lângă o stână și să avem grijă deoarece sunt câinii agresivi și așa a și fost. Noi am trecut cum am trecut, însă aparent colegul argentinian din spatele nostru a fost atacat, i-au fost rupte bețele, a chemat și poliția și ciobanul i-a râs în față. Faină reclamă ne facem celor din străinătate, ce să zic. În fine.

Eu cu Cosmin ajungem în primul punct cu dropbag, el se filma să facă ceva documentar sau onlyfans, nu mai rețin exact, iar eu încercam să pun ceva mâncare în mine. Vine și Oana din spate și aici echipa de organizare ne zice ceva cel puțin… interesant – anume că ne recomandă ca următoarea porțiune (aproximativ vreo 50-60km) ar fi bine să o parcurgem împreună deoarece nu e marcată de organizatori. Nu o sa încep să îmi mai exprim nemulțumirea, însă să zicem doar că vestea nu a fost primită tocmai cu zâmbetul pe buze de cei prezenți. Nu au fost probleme după aceea, deoarece și noi am făcut o înțelegere mai mult sau mai puțin tacită că rămânem împreună pe bucata respectivă deoarece era mai sălbatică și grea.

JNEPENIȘ. JNEPENIȘ. JNEPENIȘ. Despre asta a fost toata noaptea, unde cred că pe o porțiune de vreo câteva zeci de kilometri, noi am alergat maxim unul legat. A fost o noapte lungă, care poate fi descrisă doar de ce zicea și Cosmin – “am mâncat, cred, 2kg de musculițe”. Pe mine mă deranjau, el probabil se gândea, ha.. proteina.

Prima parte, spre cabana Retițiș, am avut parte de o perdea de musculițe care nu ne-au făcut cursa prea placută. Aici parcă nici nu aș povesti multe, că nu am avut o experiență tocmai plăcută, doar anumite amintiri, precum cea în care la cabană ne-au zis și salvamonții că ei nu înțeleg neapărat de ce merge pe acolo traseul, deoarece e greu și nu tocmai umblat. Altă amintire ar fi că JNEPENIȘ. JNEPENIȘ. JNEPENIȘ. Hopa, mă scuzați, dar cred că și dacă aș scrie jumătate de articol doar cu cuvântul acesta, tot nu aș acoperi cât din nervi ne-au acoperit zonele respective.

Pe porțiunea asta, un lucru fain a fost că atâta am povestit tustrei, de cred că ne știm și cele mai mari secrete, neplăceri în viață, planuri de viitor și secrete ascunse de restul. Alt lucru fain? Cred că am văzut pentru prima dată un înger. Vă zic sincer că era total uman, era el cu fiul său și aparent aducea apă pentru a da alergătorilor. A fost cea mai bună apă din lume, deoarece noi de vreo 4 ore alergam cu ce apă am luat de la punctul anterior, iar până la următorul aveam tot vreo 4 ore de alergat. Era cel puțin greuț să continuam fără acel domn. Urma din nou o porțiune în care dădeam de.. jnepeniș. Dar gata, nu mă mai plâng (de jnepeniș cel puțin), ci vreau să zic că am prins un răsărit fain, dar și că am auzit un prieten de-ai lui Cosmin care îmi lăuda blogul, cum că îl face să râdă. Asta e pentru tine, dacă nu vei râde deloc la asta, îți trimit un banc sau fac cinste cu un bilet la un stand-up pe când vor risca Teo, Vio și Costel să vină în Zalău.

Vine dimineața si pleacă Cosmin. Ne-a așteptat el nițel la următorul punct, dar după aceea iar ne-a părăsit cum părăsește FCSB calificările din Champions League an de an. Așa s-a dus de zici că și-a adus aminte că a lăsat laptele pe foc, nu că mai avem vreo 50km până la finish.

Prind și eu niște energie și dau să mă rup de Oana și să mă duc după Cosmin, dar ceasul mi s-a descărcat, traseul nefiind marcat și eu fiind paralel cu orientarea, ducea la următorul rezultat – anume că la fiecare intersecție, mă opream și așteptam să văd în ce direcție trebuie să o iau. Nu prea fain, nu? Efectiv parcă eram la școala de șoferi și așteptam ca instructorul să își plătească facturile, să se întoarcă la mașină și să îmi zică daca trebuie să fac dreapta sau stânga. Dar hei, face parte din joc. Lecție de învățat – ori fac bani din blog (hahahaha) încât să cumpăr ceas mai bun, ori învăț orientare, ori devin mai bun și termin înainte să termin bateria la ceas. Click aici să vezi ce a ales Doru!!!

În fine partea a doua. Ajung la al doilea drop bag și cumva cel mai important și acolo din nou alt înger – Beatrice. Hopa, iar clișee, dar așa îmi agăț eu soția (da, atâta a trecut, că m-am și însurat), nu mă pot abține. Plus că ea citește tot înainte să public, deci mă înțelegeți. Practic cu astea două mențiuni am scăpat de un buchet de flori.

Problema a fost că eu aici am devenit iar boem – și am reușit să stau 45 de minute în punct, doar să mă uit la ceas cum se încarcă. Ceea ce nu a fost chiar cea mai bună decizie din ziua aceea, pentru că după aceea mi-am dat seama că pot lua ceasul și bateria externă în mână și pot alerga (haha, merge) și așa. Urma o porțiune cam dură, deoarece era multă urcare, traseu deschis in mijlocul zilei și apă cam deloc pe traseu. Deci din nou vreo 3-4 ore fără apă. Cosmin cred că era deja pe vârf, el probabil mă vedea jos ca pe o furnică, iar eu l-aș fi văzut maxim pe hartă. Oana s-a dus și ea în față și avea vreo 20 minute avantaj, deci moralul era la fel de sus precum e economia României in perioada asta.

Partea bună? Aparent aveam nișcaiva energie, niște poftă de alergat și dorință de a merge înspre finish, deoarece mai aveam „doar” 40-50 km. O prind pe Oana din urmă, alergăm umăr la umăr și aud celebra vorbă: „Du-te, Dorin, că eu dacă alerg, mi-e sete.” Am râs, am realizat că e adevărat și am mers mai departe unde, culmea, am dat de o cabană măricică unde am vorbit cu o fată iar dialogul a fost cam așa:

• Nu vă supărați, îmi dați puțină apă?
• Păi dacă coborâți acolo mai jos la Mănăstire, aveți un izvor si puteți lua.
• Eu dacă cobor, nu mai urc niciodată înapoi.
• Ha.. atunci intrați aici în curte, mergeți pe scări în spate și acolo vă dă mama apă.

Bun, intru acolo și din nou prefer să recreez dialogul între mine, mama fetei și mama mamei fetei.

Eu: Aveți puțină apă vă rog?

M: Nu. Glumesc, hai aici.

MM: Ia ce chipeș e băietu.

Eu în mintea mea: doamne feri, duhnesc, alerg de vreo 24 ore, ce naiba vedeți la mine?

Eu: mulțumesc.

Primesc apă.

M: nu vă fac și o plăcintă? Iei la pachet.

T (soțul): Eee, cu alergarea? O pălincă nu îți pun?
Eu: Dacă beau o pălincă acum, aici rămân multe zile.

Au râs, am râs și eu și i-am zis și Oanei care venea din spate că aici e un izvor onest de apă.

Urma o urcare destul de dură și o coborâre similară, însă care mă ducea înspre porțiunile apropiate de finish. M-am mai văzut odată cu Beatrice, mă simțeam chiar bine și la un moment dat, cu vreo 15 km înainte de finish am avut un fel de gând sau senzație cum că pot alerga cu orele. Chiar am început să alerg pe porțiuni nu tocmai alergabile sau să am un pas grăbit. Mă simțeam bine și îmi plăcea tot mai mult ceea ce făceam.

Ajung înainte de ultima urcare, vreo 3-4km până la finish. Cosmin deja probabil era în Zalău, Oana era puțin în spate, ceea ce îmi oferea spațiu să mă bucur de ceea ce avea să se întâmple – anume să mă îndrept spre prima cursă montană de 100 mile terminată, culmea și pe podium. Acolo dau de o voluntară care mă încurajează, îmi zice că m-a urmărit pe live, că nu mă lasă să urc fără apă și să aștept să se arunce si niște apă pe mine pentru răcorire. Una dintre cele mai bune decizii din viața mea, a fost luată de ea. A prins foarte bine să urc muntele ăla de deal hidratat și răcorit, culmea aproape să fac personal best.

Și de aici începe o altă nebunie, anume să îmi aud numele strigat din oraș, că mă apropii de finish. O senzație extrem de frumoasă. Nu, nu am lăcrimat… mult. Am coborât cu drag, cu durere, depășind concurenți de la alte probe care mă felicitau, cu emoții că cad naibii si trebuie să vina după mine la km 169 din 170, cu gândul că da.. d-asta fac ce fac. Mă bucuram de cursă și mă bucuram că se termină, dar nu că nu mai puteam, ci pentru că am putut. Eram fericit. Nu doar bucuros, ci fericit.

Ajung înspre finish și Beatrice cu alți prieteni mă așteptau și alergau cu mine să mă filmeze. Știți cum ziceam că deși e sport individual, e defapt cel mai de echipă sport? Exact. Am sprintat, alergam cu putere, cu zâmbetul pe buze și mă bucuram de ceea ce am realizat. Am trecut linia de finish și am și zis la interviu că nu a fost un concurs, sau nu așa l-am simțit eu, ci ca o aventură în care ne-am ajutat între noi. Puteam mai bine? Da, cu mult. Puteam mai rău? Același răspuns. Am de învățat din cursa asta și cred că dacă învăț să și trag, voi avea și mai mult de câștigat.

Apropo, la cursa asta m-am înscris după eșecul de la Lavaredo, unde am avut una dintre cele mai crunte curse. Că doar ce să faci după ce te distruge o alergare de vreo 80km cu 4000m diferență? Să te înscrii la una ce are dublul distanță și diferență de nivel. Dar nu, clar nu avem probleme cei care alergam astfel de distanțe…