Istria 100 – Despre câștigători

Acest articol va fi despre oamenii pe care îi apreciez și cu care am împărțit aceleași cărări în Croația.

Veze, după cum îl știe majoritatea oamenilor, e printre primii oameni care apreciază oamenii care fac sport. El chiar a fost printre primii care mi-a dat follow pe Strava. De ce, m-am întrebat de atâtea ori. Am ajuns la concluzia că răspunsul e pentru că iubește alergarea și sportul, o iubire total necondiționată din partea lui și muuuulte avem de învățat de la el. A fost și el la Istria 100, a 7-a (sper că nu mă înșel) participare a sa, unde – zic eu – ar cam trebui deja să primească cheia onorifică a orașului (oricare dintre ele de pe traseu). Cu 1-2 zile înainte de start, am făcut marele efort de a merge până la el (stătea, totuși peste drum – necirculat) cu Cristi, Beatrice și Oana și să ne împărțim emoțiile și gândurile înainte de cursă. Acolo l-am văzut prima dată pe Veze fiind Veze, anume un om fain, bucuros, care continuu învață despre alergat, nutriție și strategie. Acum, sincer, faptul că ar fi dorit niște răcituri la drop bag, încă nu vreau să trag ca învățătură, dar cred că și el se bucură că până la urmă nu a avut parte de așa ceva. Ce a reușit Veze pe traseu? A reușit să alerge cursa lui, ce treabă are el cu alții. Ce a mai reușit Veze? Asta:

Claudiu Naste. Atunci când a treia oară chiar e cu noroc. Dar oare e noroc să termini o cursă de 170km cu 7000m diferență de nivel? Aș zice că norocul deși e prezent în astfel de circumstanțe, mulți alți factori au întâietate. La Claudiu e clar vorba despre câineală, sau filozofic vorbind – dăruința sufletului de a-și transpune puterea mentală în fizic. Cum vreți voi, dar eu din ce îl cunosc pe Claudiu, văd un om care deși are diabet, deci extrem de condiționat de nutriție în cursă și nu numai, nu prea îl văd să se dea bătut sau să o ia usor. Sincer? Daca avea condițiile necesare (fără diabet, spațiu și timp să se antreneze mai des), la Claudiu scriam că a treia oară e cu noroc și a câștigat cursa, nu că a terminat-o. Are extrem de mult respect din partea mea și nu doar ca alergător, dar mai ales ca om. Cum să îi las mesaj de încurajare și primul lui gând să fie despre mine? Jos șapca, Claudiu, a ta, că porți mereu și te prinde bine. Singurul tău păcat e că alergi mai mult în Hoia și nu în Faget sau cu mine. Rezultat? A ajuns pe înserate cu un prieten, și ce poate fi mai frumos decât să împarți atâtea ore de suferință comună cu cineva apropiat?

Oana Marina. Mi s-a mai zis că în sfârșit am șansa să fiu cel mai bun alergător din Florești odată ce Oana s-a mutat în Râsnov. Așa, să sumarizez ce alergătoare e Oana. Ca om? Nu vreau să dau prea multe detalii, deoarece pe Oana fiecare o cunoaște în felul său. Prin ochii mei e un om pe care alergarea de distanță e onorată să îl aibă în traistă. Eu rar am vazut-o să fugă sau să alerge, ci mereu am văzut-o, mai degrabă, să se bucure de ce îi oferă alergarea. Anume, scăpare, confort, viață, aer, putere și orice alte sentimente pe care nici îmi pot asuma că le cunosc. Despre alergătoarea Oana poate se știu multe, însă cred că mereu rămânem surprinși de ce rezerve are. Și cred ca fix asta văd la Oana, mereu are rezerve sau răspunsuri la probleme. Merge rău? Ok, dar măcar merge. Îi e rău? Ok, îmi îi rău acum, hai să vedem mai încolo. Și așa mai departe. Însă ce pot învăța eu și poate și restul de la Oana, e concentrarea. Ea, deși are emoții, e foarte hotărâtă într-o cursă și asta se vede în privire. Asta ajută extrem de mult să te întâlnești cu țelul propus în momentul propus. E profesoară. La propriu și la figurat. Rezultat? Daca nu știți, e a voastră vina, nu a ei. Ca paranteză, îmi aduc aminte că citisem cândva că ea a zis că nu e necesar să fugim de ce ceva, ci înspre ceva. Poate a reușit să atingă acel ceva, dar știu că i-a dat drumul doar să îl mai prindă de câteva ori.

Vlad Cristian. Sau cum am lua mondialul dacă am avea fotbaliști de genul și ar fi apreciați și promovați. Cristi și Oana sunt un cuplu de vis sincer. Nu mă refer doar la alergat, unde Cristi e spaima crosurilor și semi-maratoanelor, iar Oana alergărilor psihopatice de peste 100km, dar ci și in viața de zi cu zi. Împreună cu Beatrice am împărțit o cazare cu ei doi pentru câteva zile înainte de curse. A fost o experiență super faină și vreau să menționez că mult s-a datorat lui Cristi. În preajma lui e greu să ai moralul jos, deoarece mereu știe cum să te pună pe picioare. Însă dacă e să mă mut spre alergare, vreau doar să zic – pffft… Bine că eu trebuie să alerg ani de zile să ajung la viteza lui. Cristi are talent, sincer. Chiar are un talent pe care poate construi enorm și va și reuși deoarece are o etică a muncii extrem de faină. Nu mai zic cât m-a ajutat în Croația, că poate va avea ifose dupaia (nici gând de așa ceva, e de amorul artei). Când am mers împreună la startul cursei lui, m-a luat cu emoții, mai ales văzândul-l cât de investit e în concurs. E un om foarte de încredere și de gașcă și mă bucur că l-am cunoscut. Rezultat? Podium la concurs by UTMB. Sau cum zic prietenii – esti fucking cel mai tare. Săgeata Râșnovului.

Beatrice Dumitrachi. Sau cum încă nu îmi vine să cred că e Danciu.

Primul maraton. Un prim maraton în condiții extrem de dure, căldură mare, 1000m diferență de nivel, haos, aglomerație. Și totuși, cea mai tare alergătoare a familiei era pregătită. Eram la start cu ea, aveam emoții de îmi venea să închid eu ochii, darămite ea. I-am spus să se bage mai în față, deoarece avea viteza și picioarele pentru asta, nu pentru a sta în spate, deci să profite de asta. O văd undeva în mijloc și dau drumul la cameră, o văd cum înaintează pe urcat și zâmbesc în timp ce o filmez și o încurajez. Aveam un singur punct în care aveam “voie” dpdv al competiției să o ajut și m-am dus repede acolo. A venit simțindu-se bine și am ajutat-o cu apă și încurajări și bon voyage. Am pornit spre casă, trist fiind că o văd doar câteva ore mai târziu dar aparent am avut noroc și luându-mă după alte mașini aparent am luat-o pe drumul cu care se intersecta și traseul. Așadar m-am lovit iar de ea în timp ce dobândea cea mai dură urcare de pe traseu într-o căldură dură (nu, nu e poezie, dar eu mă am cu cuvintele) și am încurajat-o să bea apă și că arată bine (nu doar dpdv al alergatului) și că de acum încolo o să rupă și mai tare. Mă duc spre casă și o aștept la finish cu cele mai mari emoții din viața mea. Și apare, alerg și eu cu ea cât pot – și nu exagerez, îmi era greu să țin pasul, că ea habar nu are ce bine aleargă. Dar subestimatul ăsta o să o ducă și mai sus.

Rezultat? Beatrice e omul care m-a învățat să nu renunț. Da, nu renunțam nici eu înainte la concursuri, din diferite cauze, însă ea m-a învățat că nu trebuie renunțat înainte de a lupta pentru multe lucruri în viață. A adus sănătate în gândirea mea și de aceea jos garda. Nu e doar cea mai frumoasă femeie, ci cel mai frumos om.