Am avut antrenament de viteză azi și am zis că mă duc pe pistă. Cum nu ne-am nimerit cu consoarta și micul meu dejun bogat să mergem deodată înspre oraș, am zis că iau busul și îmi fac încălzirea până pe stadion.
Toate bune și frumoase, pâinea cu cremă de brânză, ouăle, șunca, brânza și legumele au intrat de parcă nici nu ar fi existat înainte de a le îngurgita eu. Mă duc spre bus și folosesc ocazia asta pentru a mai scrolla pe reddit, că doar trecuseră deja vreo 10 minute de când nu am mai navigat cu spor pe aplicație.
Ajung la destinația finală – că nu mergea busul mai departe și fac încălzirea clasică, anume caut podcastul pe care-l ascult la încălzire și dau drumul la căști. No surpriză, căști ce azi au protestat temeinic, dar mut. Nu se deschideau nicicum. Primul gând după 5 minute de panică – cum naiba alerg eu fără căști? Paranteză – rareori alerg fără căști, că prea mă invadează gândurile și nu am tot timpul chef de canalul ăla zgomotos de radio, așadar când am viteză pun muzică, iar în rest podcasturi. Revenind, apăs butonul de aprindere a căștilor precum am apăsat pe ștampilă în turul 2, dar degeaba, de data asta singura matematică ce a fost 100% sigură – căștile erau descărcate complet.
În cazul ăsta, fac ceea ce rareori fac și îmi depășesc fricile, mă pornesc spre alergat așa… auzind pașii, mașinile și tot ce era în jur. Ajung pe pistă, îmi dau seama că nici telefonul nu are rost să îl țin la mine și ajung să alerg nud tehnologic. Merge bine, nu zic nu, chiar mai bine decât mă așteptam, mai ales că micul dejun se distra și el în stomac (trecuseră doar o oră de la festin, iar la ce ospăț prezint eu pe masă la micul dejun, se cer minim 2 ore de odihnă).
Pornind de la ultima idee de mai sus, că aici voiam să ajung, dar parcă și textele astea au nevoie de încălzire. Azi, după cum ziceam, aveam de făcut un antrenament de viteză, că așa mi-a fost scris în stele… aa, trainingpeaks. Problema e că mă simțeam cam greu, nu doar de la micul dejun și lipsa căștilor, ci simțeam corpul obosit și puțin neîncrezător în ce aveam de livrat. Am făcut prima serie – a ieșit bine. Eram înfipt hotărât în a doua serie de viteză și deja simțeam ba dureri în dreapta, ba stomacul plin, ba oboseală, ba… orice motiv aș fi avut să mă opresc și să zic că “sunt suficiente și două serii din trei, că doar am avut săptămâna mai grea, volum mult, trebuia să ies mai târziu etc.”. Bun, toate astea în timp ce totuși făceam alergarea și o duceam bine. Dar pentru o alergare reușită trebuie pur și simplu răspuns la gândurile alea prin a lăsa picioarele să meargă în continuare, deoarece odată ce începi următoarea sau ultima serie, mai bine o termini, decât să te oprești, că doar nu lăsăm lucrurile așa neterminate, nu?
Ce voiam să zic cu toate astea e că… alergările sunt ușoare, doar atunci când sunt alergări ușoare. Când sunt antrenamente, sunt grele, pentru că te pregătesc pentru concursuri sau orice avem în minte pe viitor. Nu înseamnă că va fi mai ușor data viitoare când fac antrenament sau chiar la concurs, ci doar mă învăț cu acel “e greu, dar pot”. Antrenamentul asta face, ne ajută să creștem, da, anume că data viitoare vom trece prin aceleași dificultăți, dar la viteză mai mare; dar cel mai important ne ajută să ne obișnuim cu durerea și greul alergării. Mie azi mi-a ieșit mai bine decât mă așteptam antrenamentul, chit că a fost pe un fond sonor de gâfâit. Nu se întâmplă mereu, dar azi s-a întâmplat și a fost fain, dar greu. Sau greu, dar fain.
Și știți cum se zice că în fiecare zi trebuie făcut un lucru nou? Ei uite, azi am plantat gazon, ceea ce nu am mai făcut până acum. Mâine voi face iar ceva nou, anume mă voi uita la iarbă cum crește, că am obosit după ziua de azi.
