Se întâmpla în 2022…
Este 23:40 și ajung la start, unde cei aproximativ 80 de oameni sunt așteptați într-o atmosferă de vis, atmosferă ce te încarcă cu o energie de nedescris. O astfel de atmosferă ce doar se poate simți, trăi, dar nu se poate transmite prin cuvinte. Cum ziceam, 80 de alergători se pregătesc să se îmbarce într-o cursă de 90 de kilometri cu aproximativ 4000m diferență de nivel. Uitandu-mă în jur, toți sunt foarte concentrați, pregătiți să dea fiecare ce are mai bun din el pentru a duce cursa la capăt. Se transmit salutări din priviri, zâmbete și ușoare înclinări ale capului. Nu prea e loc de vorbe, oricum fiecare va purta un dialog îndelungat pentru următoarele multe ore. Dialog ce rareori va fi purtat cu alte persoane din jur, ci mai degrabă dialog intern.
Dau drumul la ceas, verific să am totul la mine, apa, electroliți, geluri, batoane, magneziu, echipamentul obligatoriu, voință și poftă de alergat. Toate-s la locul lor, mai este un minut și prin cap îmi trec tot felul de gânduri inutile: “hai să mai scutur picioarele, că văd că și alții o fac”, “traseul o ia la stânga după vreo 2 km și parcă după vreo 5 km văluriți e doar coborâre”, “oare începe la 23:59 sau 00:00?”, “sunt curios pe strava daca arată că am pornit vineri noaptea sau sâmbăta dimineața?”. Se numără, 10, 9, 8 etc., în surdina băț tobele voluntarilor și se simte cum pulsul crește, al alergătorilor dar și al evenimentului.
Start.
Km 0-13,5 Sunt în primul rând și avansez cu un ritm controlat, puls mic și corpul simțindu-se odihnit. Suntem 3 în față, unul dintre ei fiind cel mai bun din Romania. E interesant să vezi cei mai buni oameni din domeniul lor în acțiune; alergarea la ei e naturala, e ca și cum pentru asta s-au născut, pașii ating pământul elegant, îl mângâie, nu tropăie pe el. În momentul acela îmi aduc aminte de ce îmi ziceau ceilalți: nu te lua după el, nu cu el ai tu cursa. Într-adevăr, nu mă luam de el, dar știam că ritmul acesta îl duc, mai ales pe coborâre, mai ales știind și faptul că nu trage de la început, ci are un stil mai conservativ. Până la km 13,5, unde e primul punct de alimentare, totul e în grafic, chiar mai bine. Trebuia să ajung în 1:05h conform fițuicii cu timpii impuși, însă mi-am depășit așteptările și am ajuns în 1:01. Într-adevăr, a fost un teren ce m-a favorizat, fiind puțină urcare pe început, nimic impresionant, doar nișcaiva valuri cu diferență de nivel, ca mai apoi să intri pe o coborâre constantă foarte alergabilă, indecent de alergabilă aș zice. Simt doar puțină căldură și încep să mă gândesc că mai bine eram doar în tricou, fară să iau și bluza subțire de corp. Îmi zic că aia e, sper să vină vânt și să merite. Mică greșeală aici, că mai bine opream 1 minut și dădeam jos bluza. (trecem pe lista de ce schimb pe viitor)
Km 13,5 – 27. Continuă coborârea, continui și eu pe locul 3, cei doi din față distanțandu-se puțin. În jurul km 19 s-a terminat și coborârea și începe o urcare decentă, nimic spectaculos, Apusenii nefiind neapărat recunoscuți pentru tehnicitate și dificultate în ceea ce privește traseele. Îmi scot bețele, le asamblez rapid și mă înham la un power hike făinuț. Știam că urcarea e de vreo 2-3 km doar, însă adunam vreo 400m diferență de nivel. Dacă era să nu fiu în concurs, o alergam, însă așa am zis să păstrez energie și mai bine o iau la pas alert. Mă depășește un concurent ce avea un power hike foarte corect și se vedea că face și ski (se evidențiază prin cum urca la pas, mult mai rapid și mișcare foarte robotica și calculată). Eu sunt poet în mers la deal, mă pierd des în gânduri și uit că concurez, de aceea tind deseori să alerg decât să merg, chit că e mult mai puțin economicos dpdv al efortului investit. Nu mă gândesc deloc la faptul că am fost depășit, nu îmi păsa pe ce loc mă aflu în astfel de competiții. Eu îl văd doar pe Doru în fata și încerc să îl las cât mai în spate pe el, așadar mă bat cu timpii mei. Verific ceasul – sunt în grafic. Ajung la km 27, iau niște cola, un gel, magneziu și voluntarii mă ajută să îmi umplu un flask cu apă. Mai râdem, chicotim cum că mai sunt doar 60km. Ei râd, eu râd, ei stau, eu pornesc și le zic că macar eu ajung la bere înaintea lor. Timpul auto impus aici era de 1h30, am ajuns în 1h29. Aparent matematica mea e prietenă cu posibilitățile picioarelor. Așadar, 27km cu aproximativ 1000m diferență de nivel în 2h30m, sunt harnic zic.
Km 27 – 36 Vine o porțiune de vreo 9km mai vălurită, nu neapărat unde simți diferența de nivel ca și urcări grele, însă adunată din terenul vălurit. Din păcate, încep problemele stomacale. La început îmi zic că nu e nimic special, face parte din joc și vor trece. Însă km cu km, acestea se accentuează și sunt momente în care trebuie să o iau la pas, desi terenul era foarte alergabil. Pun niște muzică, să îmi mut cumva concentrarea pe altceva, îmi dau seama și că e prima data când alerg noaptea și mă ia somnul. Ciudat, ținând cont de cantitatea de cofeina ingurgitată în decursul zilei + gelurile și cola băute în concurs. Îmi dau 2 palmi, nu doar metaforic vorbind, ci și fizic și continui. Ajung la km 36, la următorul punct de control în 1h02m, timpul tintă fiind de 1h și zic că nu e chiar rău. La câte ore mai aveam de alergat, cele doua minute păreau secunde (sunt secunde, stiu, 120 chiar, dar e pentru frumusețea textului). Acolo erau 2 voluntari joviali, dar și tipul de pe locul 2 ce stătea jos și nu dădea semne că are cea mai bună zi din viața sa. Cam așa arătam înainte de examenul la management financiar bancar (după era și mai rău). Eu mă simțeam foarte ok (în afară de sincopa cu stomacul), am mai băgat un gel, cola, alune, covrigei și rădeam cu voluntarii cum că se bucura să vadă oameni ce stau la povesti și sunt sociabili. Tind mereu să mă bucur de punctele de alimentare (nu doar că îmi place mâncarea), dar îmi pare că ce fac oamenii aceia e și mai greu decât ce facem noi, alergătorii. Ei stau acolo indiferent de vreme și trebuie să ajute pe oricine vine, să arunce cu zâmbete, să rabde frig/căldură ore în sir. Îi salut și mă pornesc la drum, chiar când ajunge încă un concurent din spate.
Km 36 – 44 Mă apropiam de punctul de start/finish, dar eram doar la jumătate de cursă, de aici începând o altă bucla de 44 km (sau 48, cum am reușit eu să fac, dar fară spoilere, despre asta mai târziu). Mă apropiam în kilometri, dar problemele mă țineau în spate. Deși după ce am plecat de la ultimul punct de control am depășit pe cineva (și am fost depășiți amândoi la rândul nostru), nu mai puteam duce ritmul, deoarece aveam un dialog (chiar ceartă aș zice) continuu cu stomacul meu. Fiind mai multă urcare, nu erau probleme, deci țineam un power hike decent (așa, un 6,5/10). Însă când dădeam de porțiuni de alergare, nu puteam să profit deoarece deranjam mult prea sensibilul stomac. În acel moment m-a depășit încă un concurent cu care am stat la palavragit câteva secunde. Clasicele întrebări: “ești ok?”, “ai nevoie de ceva?”, “cum merge?” și răspunsurile clasice: “da, să zicem.”, “de un set de picioare și niște somn”, “nu, doar să ajung la finish.”. O greșeală făcută în perioada asta, nu am profitat de întuneric și pădure să folosesc baia (și aici mă refer la cea naturala, nu cea în care apuci să stai și pe reddit, să faci un sudoku sau să iți pui viață în ordine). Tot zicând că mă voi duce la punctul de control, practic doar trăgeam de timp. Însă după ce am trecut de o zonă în care am auzit un ursulică (cred că asta era, că auzeam zgomote în tufișuri și nu cred că era alt norocos cu probleme stomacale), mi-am luat inima în dinți, pantalonii în vine și m-am reîntors în vremurile copilăriei unde am folosit baia naturii. Totul bine și frumos, mă repornesc pe drum, ajung la punctul de control. Sunt la jumătatea cursei ca distanță, dar nu chiar ca și timp, deoarece partea 2 a concursului e mai grea – are diferență de nivel mai multă, nișcaiva teren tehnic și… a, da, tocmai alergasem 45km. Timp ochit 1h05, timp atins 1h19m.
Km 44 – 52 Ajuns acolo, am intrat în cabanuta, unde mi-am luat drop bagul, am schimbat tricoul, reîncărcat flaskurile, mâncat o supă caldă, niște pâine în ou, geluri, magneziu. Toate astea în timp ce mai ajungeau concurenți, mai dezbăteam dureri și povesti cu alti alergători sau voluntarii de acolo. După o încercare nereușită de a merge la baie (era ocupată de cineva și am zis că nu stau la rând), m-am pornit la drum. Cum altfel decât prin a urca pârtia de schi? Fiind deja vreo 5 dimineața, ziua începea să mascheze noaptea și să arunce raze de lumină în jur. În timp ce urcam și mai mâncam cate ceva, am început să îmi aduc aminte încă un motiv ce răspunde întrebării “de ce?”. Uitandu-mă în jur, cerul și împrejurimile au răspuns natural la întrebarea asta. Cerul se lumina cu rușine-n culori și noaptea ce m-a însoțit vreo 5 ore mă preda unei noi zi. După urcarea asta, din păcate (fără probleme aș fi zis clar din fericire), a urmat o coborâre foarte alergabilă. Asta pentru cei ce erau prieteni cu stomacul lor. Eu eram în conflict cu dânsul, deci nu era cea mai bună ambianță acolo. Însă am reușit să alerg porțiuni bune, am trecut pe lângă un următor punct de control de unde tot ce am luat a fost un pahar de cola și un pumn de șervetele. Timp impus aici 45 min, reușind 1h03m.
Km 52 – 60
Încă o bucata din coborârea mai sus menționată, urmată de nișcaiva urcare și plat vălurit, dar alergabil. Aici am început să văd 2-3 alergători în fața mea, fapt ce m-a surprins, ținând cont de faptul că eu eram în condiția în care eram. M-a încurajat asta, însă pe prima urcare, m-a lovit o amețeală și o oboseală foarte ciudat venite. În momentul acela m-am pus în fund, m-am lăsat pe spate pe iarbă și am stat 5 minute cu ochii închiși, minute în care am stat puțin la discuții despre ce se întâmplă. Discuții în oglindă, că nu era nimeni în jur. Nu aș putea reproduce dialogul, însă cuvântul “abandon” și propoziția “tu nu faci așa ceva” monopolizau discuția. Încă 2 pălmi, pus iar pe picioare și pornit la drum. Din păcate, la o intersecție, unde în loc să o iau în stânga spre următorul punct, am reușit să o iau în dreapta, ajungând la ultimul punct de control. Deși pe drum spre el realizam că ceva nu e în regulă, eram prea în aer să mă opresc și să mă întorc la intersecție. Ajuns la acel punct, voluntarii erau surprinși că am ajuns primul, eu eram surprins și 100% sigur că numai primul nu eram. I-am întrebat de unde trebuia să ajung, ei nu știau și am zis că mă întorc înapoi și văd pe drum ce și cum. O lovitura și la moral, pentru că am pierdut 30 minute în cei 3-4 km făcuți în plus (ca mențiune, aveam trackul pe ceas, însă cumva a reușit să dispară după km 45, dar asta e o discuție ce o voi avea cu el separat). Întors la intersecție, era cineva acolo care direcționa lumea. Aș fi putut fi dezamăgit de faptul că nu era și înainte, dar nu a fost cazul, m-am amuzat și am început să urc spre punctul celalalt de control. Și am urcat… deși țineam minte că era mai puțin de urcat. După încă o “aventură” în pădure, am ajuns și la punct, unde am glumit cu lumea că stomacul e out și că nu mai e mult de alergat. M-am reumplut cu apa, cola și tot ce mai era de luat, să mă înham la o încă o porțiune. Timp ochit 1h, timp realizat 1h35m, dar cum ziceam pierdere cam juma de oră.
Km 60 (63) – 66 (69) Urma o porțiune cu nișcaiva urcare, dar o coborâre ce distrugea musculatura. Nu doar că era abruptă, dar erau și porțiuni tehnice. În cazul ăsta, negestionată corect, ducea ori la accidentare, ori la crampe. Nu am avut din niciuna… încă. Din păcate, cum ziceam și mai sus, uram coborârile; sau na, stomacul meu le ura, deci tot ce puteam face era să înaintez și să înjur în interior. Cumva am ajuns pe o porțiune mai ok și la următorul punct, cu timp impus de 1h, dar timp atins de 51m. Aici nu m-am oprit, ci am navigat mai departe, pentru că am fost cumva și motivat de un concurent pe care eu îl depășisem și l-am văzut oprit acolo. Având de toate la mine, n-a fost nevoie de realimentare și am pornit în următoarea bucată, care știam că era grea. Culmea, în ăștia 6km am avut și cele mai superbe peisaje, e incredibil ce poate oferi muntele.
Km 66 (69) – 72 (75) Da, pare scurt, 6 km. Însă se adună multă diferență de nivel aici, undeva la 750m și nu chiar în 6km, că erau și bucăți de coborâre. Daaaar, ce am realizat e că măcar nu e coborâre și pot înainta decent. Și asta am făcut, am tras pe urcări, am depășit un alergător cu care m-am întreținut câteva momente. Zicea că și-a pierdut motivația, eu zicându-mi – nu exista așa ceva, ca alergător pe distanțe lungi, motivația e pilonul principal și odată pierdută, pierzi tot. Sau așa mă țin eu pe picioare indiferent de ce se întâmplă. S-ar putea să duc și la extrem ideea de evitare a abandonului; nu renunț orice ar fi, chit că mă accidentez sau că nu mai pot avansa. Însă, cumva nu exista noțiunea de înfrângere impusă în ceea ce privește o astfel de experiență. Prea multe au fost îndurate să nu pot îndura câțiva km alergați prin munte, unde măcar ai și plăcerea peisajului. Atât despre niște introspecție, mergem înapoi pe traseu, unde… și eu mergeam, că era abrupt și o luam la pas. Ajuns iar la punct în 1h12m, în timp ce îmi impusesem 1h20m; ori sunt decent și accidentat, ori cu matematica mă înțeleg ca cu maica-mea.
Km 72 (75) – 80 (83) Pornesc de la punct, unde am văzut că sunt la 15 minute de următorul concurent și 25 minute de URMĂtorul concurent. M-am gândit că la cum mă simt fizic, puteam fi la 15/25 secunde și tot una era, mergea burta mai tare că picioarele, puține șanse de avansat în clasament. Era vorbea despre terminatul cursei de vreo 30 km. Iau mâncare și tot ce trebuie de la punct, mă întrețin iar cu voluntarii (repet, e mai greu să faci asta decât să alergi) și pornesc la drum în uralele lor și sub un vuiet de încurajări. Orice probleme ai în acele momente, vei începe să alergi când auzi tot acel zgomot. Desi știam că urmează o bucată de vreo 10 km cu 500m diferență, nu rețineam unde exact se strânge atâta diferență de nivel, deci era alergabil. Însă, din păcate, genunchiul a cedat după vreo 2km și nu mai puteam deloc alerga, maxim să accelerez la deal unde nu era mare greutatea lăsată pe genunchi. Deja aveam 2 nurofene în mine, am mai băgat unul și am sperat să se atenueze, însă durerea era tot mai mare și deja scrâșneam din dinți și mă lua și febra de la durere.
Am avansat cu chiu cu vai, vedeam lume în spate, însă nu mai conta asta, ci doar ideea de “cum dracu ajung la finish?” și “cum dracu ajung la finish întreg?”. Din nou, mușchii luptau cu solul, mintea lupta cu abandonul. Însă căștiga încă Doru de la începutul cursei, nu Doru îndoielnic. Traseul frumos, alergabil și speram să ajung odată pe plat/urcare, să pot să avansez, pentru că coborârile îmi distrugeau genunchiul și stomacul. Începe să picure, ceea ce se arăta a fi o binecuvântare deghizată, deoarece amețit, îndurerat și somnoros fiind, mă trezea și – hai să fim serioși – cui nu îi place o ploaie la 20 grade vara? Mai ales la munte. Am mai trecut pe lângă niște voluntari, dar și niște săteni cu care ne-am salutat și felicitat – aici treceam printr-un sătuc și mirosul de grajd și animale mi-a trezit nișcaiva amintiri din copilărie ce m-au făcut să zâmbesc, indiferent de durerile suportate. Am avansat încet, încet și am ajuns la următorul și ultimul punct de control – la care eu am mai fost, după cum ziceam, dar nu când trebuia. Timp impus era de 1h15min, însă am făcut 1h30min. Tot în perioada asta începeam să primesc mesaje pe telefon cu poziția și timpii, ca mai apoi să văd că nu aveam internet și probabil s-a prins lumea de asta și au început să scrie SMS, ca pe vremuri. E interesant cât de singuratic poate fi sportul asta, însă cât de multă lume te insosțește într-o astfel de experiență. Ai oamenii ce te încurajează în timp ce te antrenezi, oamenii cu care te antrenezi, lumea ce iți scrie înainte de concurs, lumea ce iți scrie în timpul concursului, voluntarii, alți alergători cu care te intersectezi în cursă, oamenii de la finish, alergătorii cu care dezbați cursa după ce se termină, prietenii ce te așteaptă la finish, oamenii care se transformă în prieteni după finish. Alergatul singur pe distanță lungă e poate cel mai de echipa sport.
Km 80 (83) – 87 (90) Chiar înainte de punct, văd pe cineva în față care striga ceva încurajator la adresa mea și gândul meu era, cine e fata asta și de ce ține cu mine? Doar să ajung mai aproape și să văd că e un prieten, nu e fată și că îmi aduceam aminte că zicea că s-ar putea să fie pe acolo pe când ajung eu, însă nu îl recunoșteam chiar ușor. Da, cred că eram obosit și la pământ. A zis și el că nu arătam bine – aici nu stiu daca s-a referit la fața mea în general sau doar atunci după alergare, dar probabil nu vreau să aflu. M-a încurajat, a zis că nici ceilalți nu arătau tare bine. M-am înmuiat pe dinăuntru, însă mi s-au întărit picioarele după o astfel de experiență. O bătaie pe spate în astfel de momente e un impuls enorm. Stiu ce urmează, urcare vreo 5 km, coborâre 2km și linia de finish. Eram în ploaie deja, se făcea noroi și m-am intersecatat și cu câteva zeci de participanți de la semi. Ei erau în lumea lor, probabil adormiți că s-au trezit dimineața să ia startul, eu îndurerat, adormit și hotărât să termin cursa asta. Nu pentru că doream să se termine, pentru că deseori mi-a trecut prin minte că aș fi alergat ore în sir în plus, însă pentru că linia de finish oficială e impusă de organizatori – însă oricum dintr-o astfel de cursă te hrănești cu zilele. Încep să urc cu ei, printre ei, în spatele lor, în fața lor. Îi auzeam cum povestesc între ei, mă auzeam cum gafai și cum sufăr, dar totul se potrivea în același peisaj. Mai era câte un “bravo!!” aruncat înspre mine, îl primeam și îl îmbrățișam, zâmbeam timid și continuam să îmi maschez parte mare din suferință în timp ce trăgeam tare. Eram posedat, doream să urc ultima porțiune, să pot alerga spre finish cu setea aceea de a încheia cursa și a îmi arata că se poate. Mereu se poate, trebuie doar să se pornească. Deseori îmi pare mai greu să pornești decât să continui. Până și în cursa asta au fost momente în care puteam renunța lejer, însă nu vreau să fac loc unui astfel de cuvânt în vocabularul aplicat. De ce se renunț până când nu am încercat tot? Picioarele mă duceau în fata, înaintam. Da, cu dureri, însă înaintam.
De când o alergare montana de 90km se presupune a fi ușoară? Mai ales cu accidentări și probleme gastrice? De când orice ce iți aduce satisfacție la final e ușor? Deseori ne ies lucruri ușor și parcă nu ne bucurăm de ele la fel ca la reușitele obținute în care am lașat și niște transpirație pe masă. Sau pe stâncă, în cazul meu. Așadar, gâfâiam. Mă dureau toate, dar avansam, depășeam lume și odată ce lumea a văzut că sunt la ultra, îmi făceau culoar să am terenul liber. Un tip m-a luat de mână și m-a tras după el câțiva metri în timp ce alții mă încurajau. Erau momente în care în care transpirația se confunda cu lacrimile. Cum ziceam, ignorant să fii să crezi că ești singur într-o astfel de experiență. Până și atunci când nu ești înconjurat de nimeni kilometri întregi, mereu te ai pe tine, mereu ai dialog intern. Și daca noi înșine nu ne credem interesanți, pai de ce am avea așteptări de la restul? Când alergi pentru atâta timp prin păduri, munți, văi, tinzi să te amuzi singur, să te superi singuri, să te dezamăgești, să te încurajezi, dar la final să iți dai seama că te-ai dus la linia de finish. Cum m-a tras băiatul ăla de brat și m-a ajutat câțiva metri, așa m-am tras eu pentru restul de 90km. De la momentul acela de pus pe spate în iarba și închis ochii, de la cedatul genunchiul, de la primele capricii ale stomacului, de la abandonat abandonul, de la înjurat blând. Eu tot la finish am ajuns, în timp ce toate astea deja au rămas doar ca amintiri. Finishul, în schimb, rămâne real. Corpul vrea mereu să cedeze cât mai repede, e chiar în antiteză cu ce poate psihicul, tocmai de aceea după câteva ore, alergi din psihic. Și asta am făcut; am urcat, am coborât, am alergat, am umblat, am zâmbit, încruntat, gâfâit și bucurat din psihic. Așadar urcam și am terminat urcarea, m-au și pozat, însă nici să schițez zâmbete nu puteam; ploua mărunt și tare, era noroi, era mocirlă pe jos, mizerie și în mine și nu puteam să arăt diferit. Am ajuns sus și știam că mai sunt 1,8km până la finish. 1,8 km de coborâre extrem de alergabilă. În momentul acela, nu am mai acceptat nimic de la corp. Am alergat doar din voință. Am sprintat și am dus un ritm foarte rapid, zburdând înspre finish.
Am văzut linia de finish; am depășit-o. Cursa era terminată cu mine terminat. Dar într-o stare de euforie pe care știam că nu am să o pierd. Eram nemulțumit de probleme, îmi făceam auto critică continuă, desi lumea zicea că era excelent rezultatul. Și da, de acord, că pentru 12h anul trecut semnam cu ochii închiși și mai și luam locul 2. Însă acum au fost altele circumstanțele, simțeam că pot duce cursa la 10h45-11h, însă e ultra, inevitabil apar probleme și azi nu a fost să fie ziua mea. Dar a fost și ziua mea, pentru că l-am terminat și mi-a făcut o pofta și mai mare de alergat. Și ce dacă doare? Oare cate dureri nu rezolvă defapt o alergare de lungă distanță?
Timp impus segment 1h10min, realizat 59m. Timp impus cursă 11h10min, realizat 12h02min. Impus să mă simt bine și să mă distrez. Realizat mai mult decât atât.
