04.09.2021 Apuseni, semimaraton, 21km.
Înapoi la prima cursa de alergare montană pe care am parcurs-o odată ce m-a prins microbul alergării. Aceeași atmosfera, puțin mai multă experiență, vreme nițel mai bună și – cred eu – antrenament mai mult în bagaj. Tocmai ce veneam după retreat, ar trebui să își spună cuvântul. Ca o paranteza mai lungă, țin minte că acum 2 ani (2019), când m-am apucat de alergat și am venit la cursa asta, totul era impresionant de nou pentru mine. Ideea de competiție, mai ales după ce tocmai ce mă apucasem de alergat de două luni, era ceva de neimaginat, mai ales că nu sunt o persoană competitivă. Habar nu aveam ce mă așteaptă, dovada fiind că eu la micul dejun ingurgitasem pâine de casă, brânzeturi, ouă, salam și tot ce te gândești că mănâncă un om înainte să meargă la sapă sau la cules cucuruz. Mă duc la start, încep tare – că altfel nu știu – ca după 2 km, mâncarea să bată la ușa din față și să zică: auziți, noi vrem afară, că stomacul digeră efort, nu e loc de noi. Oprit puțin, le-am închis ușa și am zis să rabde că e timp de toate. A fost faină cursa, berea și micii de după și mai plăcute. Cursa în sine nu o voi descrie, că trăim în prezent, nu? Paranteza închisă.
Așadar, sunt cules de acasă de niste necunoscuți cu care m-am intersectat pe net, participau și ei și aveau loc un loc liber în trăsură. Discuții pe mașină despre ce lucrează fiecare, cât aleargă, cât de faina e limba franceza, ce nașpa îs colegii de la lucru, cum mulți șefi sunt degeaba, de ce alergăm și cum biscuiții cu gem sunt cel mai bun mic dejun înainte de o alergare.
Concursul în sine era văzut ca un antrenament pentru concursul pe care îl aveam în luna următoare, un concurs de 100km cu o diferență de nivel semnificativa, 7000m+, deci așteptările erau doar să mă simt bine după finish și să testez picioarele.
Mă pun la start, am zis că mă pun pe primul rand, că îmi tot băgau idei păcătoase în cap prietenii că aș fi de nivel ridicat și să nu mai bag capu în pământ (asta în afara de momentele în care cad, bineînțeles) și să îmi văd de potențial. Fie, primul rând; poze multe, filmări, zgomote din portavoce și… start. Cum bănuiați… am început tare. Startul era la baza unei pârtii, trebuia urcată ca mai apoi să avem parte de vreo 8-9km de coborâre pe drum forestier. Așadar, urcat în sprint sus, unde eram doar eu cu 1-2 concurenți. Primul gând a fost – ceva nu e bine, sunt totuși câteva sute de concurenți, ce naiba caut eu aici? N-or fi auzit startul? Mă uit în spate, țineau și ei aproape (moto antena1 tv). Începem coborârea, adică partea mea favorită din alergările montane, asta și pentru că ai o doza de adrenalină și pentru că mă și pricep la partea asta. Depășesc locul 1 și zic – no dă-i pace, cineva face ceva farse pe aici. Treburile s-au liniștit repede, domnul (ce a și castigat, spoiler, scuze) m-a depășit și a dispărut în zare. Numa bine, oricum sunt obișnuit să alerg singur, nu cu alții în jur, de ce să îi deranjez cu gâfâitul meu?
Pe la km 9 – aud voce din spate – oare e bun traseul? Zic da, îl am pe ceas, mergem înainte. M-am speriat, nu zic nu. L-am recunoscut pe om, era un alergător bun din Cluj. A zis că alerg ca Zach Miller, ceea ce e un compliment foarte interesant, pentru că e unul dintre favoriții mei. Mi-a mai spus că îi e greu să se tină după mine pe coborâre, iar răspunsul meu a fost – urmează urcare, stai liniștit, mă depășești lejer. Și așa a fost. A început urcarea, el a început într-un pas alert eu într-o șiroaie de înjurături. Tot aici a început să sclipească ideea de, băi, dar eu am șanse la top 5-10 – a se reține că eram pe 3. Urcam, îl am în câmpul vizual, dar parcă îmi fura 1m la fiecare 50m. Nu e bai zic, locul 3-5 de îl iau, oricum e impresionant. Mă uit în spate, văd ceva mișcare, dar cam departe, deci dacă țin ritmul, iese ceva frumos.
Urmează o parte neinteresantă de povestit, că doar s-a alergat, nici macar nu s-a gândit. Ajung la ultimul punct de control, foarte aproape de locul 2, chiar la câțiva metri. Începe urcarea dură prin pădure, deci mai sunt 4.5km de urcare și 1,8 de coborâre până la finish. Eu pe locul 3, nu văd pe nimeni în spate, doar pe omul ăsta în față. Încep să mă gândesc – dar de ce sunt așa mulțumit cu confortul locului 3? Da, în regulă, e podium, dar de ce să nu încerc să țintesc mai sus? Pentru că poate nu reușesc? Așa și? Și după niste discuții interne, am zis… hai, lasă tot ce poți pe masă. Și am început să atac. L-am prins pe băiatul de pe locul 2 pe final de urcare în pădure, țin minte că a și tresărit. Mai erau 1,8km de coborâre foaaaarte alergabila, fix terenul meu de joacă. Ce nu știam și am aflat după concurs e că e fix ce îi cădea și lui bine. Nu știam asta, deci am zis că accelerez cât pot de mult, mai sunt aproximativ 2km și nu am nimic de pierdut.
Zis și făcut. Era în fața mea la vreo 300m și încep să alerg cât pot de tare, să gâfâi cum nu am gâfâit niciodată (poate la examenul de gestiunea portofoliilor să mă fi apropiat de asta). Și l-am depășit, depășire destul de lejera, fară luptă umăr la umăr, cu 1km înainte de finish. Alergam posedat și ajung aproape de finish când un voluntar îmi spune: nu e nimeni în spatele tău, e ok. Nu, nu mai conta, trebuia să las totul pe masa, așa am zis, nu pot sustrage acum câțiva covrigei pe mai tărziu. Trec linia de finish, aplauda lumea, bag capu în pământ. De fericire, de durere, de jenă. Fericirea faptului că am reușit un astfel de rezultat, durerea… ei, doar e alergarea montană, jena… nu stiu, simt că nu meritam asta, desi nu ar fi un motiv anume pentru care să simt așa ceva. Mă reîntorc la finish, îl aștept pe omul acesta, ne îmbrățișam și ne felicităm. A zis că n-avea ce să facă, a încercat, dar nu avea cum. Un fel de compliment, mai ales urmat de: “cine ești, nu te-am prea văzut?” . Am înțeles, mă ia în vizor.
Dar amical, că e un sport unde și competițiile sunt amicale.
Că și gânduri după concurs… nu au prea fost. E fix ca atunci când ești prea obosit să dormi, cred că așa eram eu cu savuratul rezultatului. Eram pe locul 2 din sute de concurenți, nu îmi imaginam că e posibil. Așadar îmi beam berea, mâncam gulyasul și mă întrețineam cu lumea din jur care mă tot felicita. În schimb, în mintea mea, gândul era de… dar nu am reușit cine știe ce, mereu se poate mai bine. Nu mai bine ca locul 1, ci mai bine că ceea ce am reușit eu. Extraordinara experiență – s-a alergat, dar s-a și castigat.
La concursul acesta mi-am făcut mulți prieteni, am castigat și bani, produse și vreo 3kg de brânză. Așa gâfâiam: https://www.youtube.com/watch?v=60wsxmurDMU
