Hop și eu la startul unui semimaraton după atâta timp de ultra.
Teren nefamiliar – pulsul mare la mine, dar trebuie și ieșit din zona de confort pentru a crește. Iar după atâtea antrenamente de-ale Denisei, unde am tot crescut, a venit și prima cursă de test din anul ăsta, în care să văd puțin pe unde e nivelul și aparent aș zice că e un nivel chiar decent. Chit că veneam după două răceli (cum era aia cu lucrurile rele vin în pereche? Sau inventez pentru amorul artei, în fine), antrenamentele și pregătirea din ultimele luni erau în picioare, deci trebuia să am încredere.
Vine startul cursei și mă pun la start puțin confuz, că nu mai alergasem într-un concurs de multă vreme și uitasem sentimentul pe care ți-l dă o cursă. Încep să curgă secundele spre start, iar odată cu ele și gândurile: “când să iau gel”, “cu ce ritm să încep”, “să nu uit că acolo trebuie să fac dreapta”, “pe coborâri atacă mai tare, că duc picioarele” și așa mai departe. Până gândeam eu toate astea, s-a auzit start și toată lumea a fugit de parcă era Black Friday și se terminau tigăile. Hop și eu după ei, uitat repede în față să văd câți oameni am de depășit și instalat într-un ritm confortabil (cică) pe care simțeam că îl pot susține până la capăt. După 1 km am rămas eu cu încă doi participanți umăr la umăr până la km 18 unde ne-am tot întrecut și povestit despre locurile de baștină.
Ei se puneau în față pe urcare, eu mă distram pe coborâre și tot așa până când – având avantajul că știam traseul – am început să atac și să pun diferența în ultimii 3 km. Pe ultima urcare agresivă reușind să pun 30 secunde, iar pe ultimii 2 km de coborâre să mai pun încă 2 minute diferență. Ajung la finish și îmi iese fix rezultatul pe care mi-l doream, un 1:45 onest, care îmi dă un boost la moral pentru concursurile de anul ăsta și antrenamentele pe care Denisa sigur le-a pus la dospit deja.
Nu am vorbit de locul 1, că pe Nicu Bălan nu l-am mai văzut după km 2. Cred că avea ceva treabă sau nu voia să plătească parcare de s-a grăbit așa tare spre finish. : )
