Bun, acum vine și partea cu concursul. E 28 iunie 2025 și am startul la prima mea cursă din afara țării și o cursă cu adevărat montană, deoarece mare parte din ea se ține la altitudine (cota 2000m+) și sunt și zone tehnice pe traseu. Mă așez puțin emoționat la start, nu sunt vreun favorit – maxim pentru Beatrice și Rhea să fiu printre favoriți, însă în rest eram o altă furnică din grupul acela de 1000 de furnici care se așezaseră să străbată Dolomiții italieni.
Despre traseu în sine, foarte greu pot descrie exact cât de frumos e. Se aplică foarte mult vorba aceea – trebuia să fii acolo. Însă voi încerca să împărtășesc cum am văzut și simțit eu acest traseu de pe teren, de la fața locului.
Cum ziceam, 80 kilometri cu 4300 diferență de nivel. Prima parte presupunea o urcare zdravănă în care se strângeau 1500 metri de diferență în 10km și ajungeam și la cota 2500+, cea mai înaltă din concurs. Aici am zis prima dată “fucking hell”. Au fost cele mai faine priveliști de care am avut parte în viața asta. Eram pur și simplu scufundat în acei munți și mă simțeam extrem de mic. Până aici am mers super fain – și da, mult mers că era greuț de alergat pe astfel de urcări. Urma apoi o coborâre lunguță pe serpentine, puțin tehnică și abruptă. Însă tot mai aveam de tras nițel până la primul punct de alimentare, deoarece acesta era la km 26 și după 1500m diferență adunată. Destul de dureros, deoarece însemna că trebuia cărată multă apă după mine, pentru că deja căldura începea să își facă simțită prezența.
Ajung la primul punct în aproximativ 3 ore, precum era și planul. Acolo așteptat fiind de Beatrice și Rhea, mi-am primit boostul nutrițional, însă și moral de care aveam nevoie și am luat-o din loc, urmând a ne vedea la următorul punct unde avea voie, anume peste vreo 30km și încă 2000m adunați, deci în jur de 4 ore. Traseul în sine nu era extrem de greu, însă mare parte din el era dezbrăcat în fața unui soare destul de agresiv în ziua aceea. Și asta începea să își facă simțită prezența, deoarece deși aruncam apă pe mine din orice râu, după nici 5 minute, eram uscat din nou.
Mai verificam ceasul să văd ce porțiuni urmează și la un moment dat arăta că ar fi trebuit să fiu pe o urcare, însă eu – cu încă alți zeci de concurenți – eram într-o zonă extrem de deschisă și plată… pentru vreo aproape 2km. Era deșertică zona cumva și chinuitoare, deoarece, știu că sună ciudat, însă așteptam să vină urcarea odată. Nu au fost foarte multe evenimente și nici nu voi încerca să inventez ceva de amorul artei, așa că ajung la jumătatea concursului în timpul preconizat, poate chiar mai bine, ajungând în vreo 5 ore și 5 minute. Practic aveam încă atât de făcut, chiar puțin mai ușor, deoarece era diferență de nivel mai puțină de adunat.
Însă.
Încep crampele. Prima dată la piciorul drept și zic că e normal, că doar alerg de 5-6 ore în căldură și va trece, deoarece mă hidratam bine, mâncam bine, mă “îmbăiam” în fiecare râu. Avansez pe traseu, avansează și crampele în corp și încep să mă blochez tot mai tare. Ba și celălalt picior, ba și spatele, puțin gâtul și începe să mă îngrijoreze puțin. Ajung la următorul punct și mă văd cu Beatrice, îmi iau iar doza de încurajări și niște nutriție, însă nu mă mai simțeam tocmai bine, chit că păream probabil mai bine decât la punctul anterior.
În fine, continui, că ce altceva să și fac. Mai o înjurătură, mai o auto-încurajare și pas cu pas se adunau kilometrii. Însă devenea tot mai greu, pierdeam foarte mult timp și căldura mă apăsa tot mai tare. Deseori momente în care trebuia să mă opresc și să îmi vină să urlu de durere, deoarece încercam să evit o piatră și mi se bloca piciorul în aer de la crampe. În teorie, nu era mult până la următorul punct unde mă aștepta Alex cu niște ajutor, însă în practică… a fost mai mult decât trebuia. Ajung acolo și beau Cola, apă, arunc în mine niște gel, și încurajat de Alex fiind, o iau din loc, însă nu cu foarte mari speranțe de revenire.
Practic mai erau vreo 15 kilometri cu vreo 200m diferență de nivel pozitivă și spre 1000m diferență negativă. În orice altă zi, ar fi fost o porțiune extrem de alergabilă, însă pentru mine a fost maxim umblabilă și aia cu greu. Mă îndrept spre final și crampele erau tot mai crunte, trebuia să mă opresc la aproape fiecare 500m, deoarece mă săgeta tot corpul de durere. Ambele palme mi s-au încleștat într-o poziție ciudățică, de parcă aveam clești în loc de mâini (referință Edward Scissorhands). Aceste palme măcar mi-au oferit un moment ironic, când înainte cu 2km de final, încerc să iau o bucată de pepene de pe o masă și… nu aveam cum, deoarece nu puteam mișca degetele. M-a ajutat o voluntară cu asta, însă era greu să duc la gură. Ce am mai râs… după.
Dar între timp, îmi creasem o luptă în cap. Un țel. Deoarece nu mă încadram la sub 10/10:30 ore, am zis că nu există să nu fac sub 12 ore, indiferent de condiții. Pentru că asta mă ajută pe mine, să am un (nou) scop. De aceea avansam și mă încruntam, însă avansam și verificam des dacă mă încadrez. Însă eram și extrem de deshidratat, până în punctul în care mi-a căzut centura de puls de pe braț, pierzând atâta apă din corp. Însă ajung cumva pe ultimii 2km și mă încadram lejer în timp. Și începe din nou acea forfotă de care ziceam la început, deoarece intru în oraș și lumea din piața centrală e în delir pentru orice concurent care trece pe acolo.
Și sprintez pe ultimii 500m, cu toată durerea pe care o îndur și am îndurat-o pentru ultimele 5-6 ore, sprintez cu poftă în picioare și uit de orice durere. Sau o accept mult mai ușor, că nu mai e despre durere, e despre a trece linia de finish și a câștiga din nou lupta cu “a fost greu, al naibii”.
Sunt îmbrățișat de Beatrice și sentimente de fericire și tristețe îmi străpung corpul. Mă așez pe bancă și plâng în hohote câteva minute. A fost o alergare copleșitoare.
Momente de care îmi voi aduce aminte:
- Startul. Deoarece eram în sfârșit la un start de cursă pe care de obicei o vizionam pe YouTube. Mă gâdila foarte mult acel sentiment.
- Momentul în care am ajuns sus la 2500m și am fost impresionat de poate cele mai frumoase priveliști de care am avut parte.
- O coborâre în viteză pe care am împărțit-o cu un italian. S-a îngrijorat puțin când a văzut că am călcat strâmb, însă a fost o mini-cursă în sine care mi-a căzut super bine.
- Cum la km 60, am fost depășit(i) de un italian care alerga pe urcări de parcă era la startul cursei.
- Cum același alergător italian, era sus pe o stâncă și avea crampe, dar și vomita în același timp.
- Cum mulți alergători de la proba de 120km dormeau pe unde apucau – pe sub stânci, pe iarbă, lângă râu.
- Cum am zis de trei ori “fucking hell” cu voce tare – o dată la priveliște și de două ori din cauza crampelor.
- Discuția cu Matthew care mi-a mulțumit pentru faptul că l-am dus după mine pe o urcare, doar să mă ajute cu 2 pastile de sare după aceea și să mă întrebe dacă ne încadram la sub 12 ore. Spoiler – amândoi am făcut sub 12 ore.
- Suportul lui Beatrice din punctele de alimentare.
- Momentul în care am vorbit la telefon cu Beatrice și m-a încurajat că pot termina.
- Incapacitatea de a lua o bucată de pepene în mână.
- Alergarea spre linia de finish din piața centrală.
- Cât de mult am putut să plâng după cursă.
Stați liniștiți că nu am plâns tot. O voi mai da în bară.
