Știți de ce mi-e câteodată greu să fac ceva? Pentru că nu văd rostul de atâta ceață care se așează mult mai ușor decât răsare soarele. Da, știu, soarele răsare zilnic, iar ceața e fenomen mai rar. Însă aici e doar despre o comparație care încearcă să pună în peisaj ce simt.
Deseori, prea des, îmi e greu. Îmi e greu nu doar să continui să fac, ci să mă apuc. Îmi e greu chiar și gândul de a mă apuca, deoarece știu că o voi da în bară. Nu o voi da în bară față de nimeni, ci de mine însumi și auto-dezămgirea doar mă împinge într-un cerc vicios din care nu prea ies, maxim scot capul și iau câte o gură de aer.
Comparații cu alergatul? De data asta cred că nu voi forța asta. Nu am stare.
Cred că sunt mult mai mulți oameni triști în viață decât oameni care fac sport, dar cred că sunt foarte mulți oameni care fac sport și sunt triști. Poate aveți în jurul vostru, poate sunteți voi aceia care zâmbiți, râdeți și faceți glume, dar totuși sunt extrem de triști. Poate vă regăsiți în textul ăsta haotic.
Îmi vine să râd, însă după câteva minute, îmi vine să plâng. Nu mă simt bine și totuși îmi pun muzică care mă alintă, indiferent dacă în bine sau rău. Până și muzica poate fi toxică. Fac de mâncare, că îmi place, însă în același timp obosesc deoarece știu că mă oblig să fac asta, pentru că știu că în momentul ăsta aș vrea doar să stau cu capul în pernă și să exist pentru mine și nimeni sau nimic altceva.
E atât de ușor să renunți la orice în viață. E atât de greu să continui. E atât de vizibil că ai renunțat. E atât de greu de văzut că ai continuat deși totul te împingea spre a renunța.
E foarte la îndemână să te pui în pat, să zici că nu mai poți și să stai să aștepți să treacă timpul. E chiar cel mai bun lucru câteodată, și chiar trebuie făcut. Însă… învăț să accept să nu o iau ca un eșec, ci ca un pas lateral. Nu pot avansa mereu în cazul de față, nu pot avea doar câștiguri. Mai și doare, mai doare, doar doare câteodată. Dar? Care e alternativa? Să aștept ce, să vină cineva să îmi rezolve problemele sau să încerc eu, pietricică cu pietricică să mut munții din loc? Sau chiar să văd prima dată dâmburile, dupaia câmpiile, dealurile și abia apoi să mă apuc de mutat munții din loc?
Poate n-are logică ce zic, dar nici nu trebuie, că durerea nu are logică și nici nu vrea. Ea doar există și e flămândă. La fel ca fericirea. O să încerc să o hrănesc pe cea din urmă.
